Cele mai bine cotate filme europene, aflate, deja, în circuitul festivalurilor de gen – Cannes, Berlin, Karlovy Vary – vor intra (în curând) și în cinematografele românești.
1) Toni Erdmann
Ines – o femeie de afaceri dintr-o corporație germană, cu sediul în București – duce o viață impecabil organizată. Însă, când tatăl ei o întreabă dacă este fericită ajunge la exasperare; nu este decât începutul unei bulversante transformări. Părintele va trebui să găsească salvarea inventând un personaj: Toni Erdmann. Filmul îl prezintă în rolul tatălui pe Peter Simonischek, care sosește la București în sprijinul fiicei sale pentru a-și redobândi simțul umorului. Cei doi s-au înstrăinat, iar eforturile tatălui de a găsi o cale de comunicare cu Ines e firul roșu al poveștii. După ce îi moare cățelul, Winfried (Peter Simonischek) decide să părăsească Germania pentru a-i face o vizită (inopinată), la București, fiicei – o expată în poziție de conducere. Tatăl și fiica înstrăinați devin – așadar – doi pribegi într-un oraș departe de casă și de ce le era familiar. Winfried va pretinde că e „life coach”-ul șefului ei, inventează tot soiul de istorioare, care mai de care mai trăsnite, într-o notă aproape suprarealistă. Face pe clovnul care îi amuză pe ceilalți, dar care ascunde disperarea. Poate că aici, pe un „teren neutru” e locul ideal pentru a-și reconstrui relația. Actrița Sandra Hüller interpretează o femeie ambițioasă, dar prăbușită într-o resemnare adunată din multele bătălii pierdute contra sexismului. Actrița germană nu lasă aproape nicio emoție să transpară pe fața glacialei Ines – deși e deranjată, enervată, agasată de această intruziune. Dar, cu cât Winfried/Toni forțează lucrurile și e mai îndârjit în acest rol, cu atât pare să destructureze cochilia dură a fiicei. În final, găsește „codul” de comunicare cu ea. Eliberarea vine și pentru Ines, după această dureroasă încercare a refacerii unei legături familiale. Regizorul Maren Ade a realizat o comedie dulce-amăruie, ușor bizară, dar emoționantă.
2) Fire at Sea/ Fuocoammare
Regizorul italian – Gianfranco Rosi – câștigătorul premiului Ursul de Aur, de la festivalul de Film de la Berlin și – odată cu documentarul Fire at Sea – prezintă o meditație lirică despre condiția migranților. Adesea, viața oferă imagini – simbolice și sofisticate – ca într-o narațiune filmică. Acest fapt l-a dovedit Gianfranco Rosi când a oferit o altă perpectivă asupra unui subiect intens mediatizat – criza refugiaților – și a dezvoltat momentele de rezonanță poetică. Filmul a fost realizat pe insula Lampedusa, destinaţia a mii de refugiaţi africani disperaţi de a găsi o viaţă mai bună, departe de ororile războaielor şi de abuzurile regimurilor totalitare, într-o comunitate de pescari. Abordarea cineastului, fin observator, nu polemist, așa cum, poate, ar fi crezut mulți dintre spectatori, este discretă. Rosi juxtapune două lumi diferite, una atemporală – a localnicilor – și cea a refugiaților nou-sosiți. Documentarul are aerul unui ciné-vérité; cele două realități coexistă, dar niciodată nu interacționează. Privitorii sunt martorii vieții de pe această insulă dintre Liban și Sicilia, asistă la traiul puștiului de doisprezece ani (Samuele), care își imaginează tot felul de povești sălbatice, în vreme ce la radio sunt difuzate știri despre refugiații de lângă ei. „Este inacceptabil ca oamenii să moară în timp ce traversează marea, încearcând să se salveze (de ceea ce se întâmplă în ţările lor)”, a declarat Gianfranco Rosi, pe scena galei Berlinalei 2016.
3) House of Others
O poveste deosebită, evocatoare și emoționantă prezintă cineasta de origine georgiană, Rusudan Glurjidze, care, astfel, și-a făcut debutul cu un lungmetraj de-o frumusețe picturală îmbinând sumbrul cu senzualul: House of Others. Rusudan Glurjidze a expus pe ecran satul natal, de după război, cu casele abandonate de către foștii proprietari, inspirată fiind de experiențele proprii. Peisajele cu mandarini sunt seducătoare, dar ciuruite de urme ale războiului civil.
Imaginile imprimă o stare meditativă (vizual ne amintește de Bergman și Tarkovski), dar de neliniște, iar aluziile sunt mereu la vedere (oglinzi, ferestre, haine cernite). Filmul este o elegie, dar tristețea sufocantă, care s-a infiltrat chiar și în pereții casei, scoate la iveală păcate moștenite, vinovăție și chin. House of Others convoacă o lume în care războiul s-a încheiat, dar în care devine aproape imposibil să locuiești într-o casă în care fantome noi le înlocuiesc pe cele vechi. Debutul cinematografic al artistei georgiene este un impuls artistic pentru a comunica inexprimabilul. Filmul a fost răsplătit cu Marele Premiu la Festivalul de la Karlovy Vary.
4) The Happiest Day in the Life of Olli Mäki
Filmul care-a consemnat debutul lui Juho Kuosmanen la Cannes (și premiul secțiunii „Un Certain Regard ”) – The Happiest Day in the Life of Olli Mäki – ne poartă în lumea boxului, filmat în alb-negru și ornate cu multă melancolie, deși stilul se apropie mult de documentar.
Plasat în Helsinki-ul anului 1962, această dramă, cu elemente comice, urmărește ascensiunea și decăderea boxerului finlandez Olli Maki, cel care a luptat în „meciul vieții lui” contra campionului american obsedat fiind, în acest timp, de recâștigarea iubitei sale. Regizorul a încercat să redea atmosfera acelor ani, captând realitatea direct. Grația și incredibila originalitate a filmului, potrivit căruia – nu este absolută nevoie de bani, succes și competiție pentru a te raporta la fericire – transformă o tandră biografie cinematografică într-un motiv de reflecție asupra controlului sentimentelor.
5) All These Sleepless Nights
Pulsul vibrant al tinereții din Varșovia a fost redat de Michal Marczak în filmul All These Sleepless Nights. Acest hibrid dintre documentar și ficțiune i-a adus Marele Premiu la Festivalul Sundance, 2016. Camera de filmare a tânărului regizor a surprins experiențele a trei eroi: doi colegi de la o școală de artă (Krzysztof Baginski și Michal Huszcza) și o „fostă” (Eva Lebeuf).
Cu ochii larg deschiși, tinerii cutreieră, pe timp de noapte, metropola poloneză. Cineastul realizează o imagine a unui oraș suspendat între un trecut (încă) traumatic și un viitor alimentat cu energie de o generație amintind de spiritul iconoclasmului francez de la Nouvelle Vague. Sinceritatea și aerul de nonșalanță afișată (în stilul „american indie”) interferează discret cu misterele orașului polonez. All These Sleepless Nights rămâne o poveste, între veghe și somn, ca un roman picaresc, atemporal, despre provocările tinereții și drumul spre maturizare.
Citiţi şi
Decât fericită la Costinești, mai bine în depresie la Monaco
Cu ironie, fără filtre – Triangle of Sadness
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
