Când gătesc, ascult muzică. Uneori, mai şi citesc. Arareori, scriu. Să nu ziceţi că nu mă concentrez şi să nu mă acuzaţi de atenţie distributivă. Ce nu-mi place niciodată e să fie cineva, fizic, lângă mine. Gătitul e un act de intimitate, fir-ar!
Însă mi-am dat seama la un moment dat că, deşi nu iubesc, ba, dimpotrivă, vorbitul la telefon, dacă asta se-ntâmplă când gătesc, chiar îmi place. Iar asta fiindcă mâncarea mea seamănă-ntotdeauna cu interlocutorul meu.
Tragere de inimă nu prea aveam, iar de mână, nici atât în ziua aia-n care pritoceam o tocăniţă oarecare. Bine, astea nu seamănă-ntre ele, dar îmi place să le consider rude şi de-aia au acelaşi nume de familie.
Şi m-a sunat ea, prietena mea. A, să nu uit să vă spui: în ochi încă n-o văzusem, iar asta nu s-a schimbat nici până acum. Însă, omeneşte, o imagine a ei aveam, iar în discuţia aia s-a tot nuanţat. La fel s-a întâmplat şi cu tocăniţa mea care-ar fi trebuit să iasă una mainstream, da’ n-a mai apucat din cauza acestei femei a cărei voce şi al cărei discurs m-au făcut s-o cotesc înspre Orient fără să-mi dau seama. Şi uite cum mirosea casa a curry de trăsnea într-un mijloc de aprilie, vorba lui Kadare, spulberat.
N-am obiceiul, bun, bineînţeles, să gust mâncarea, pun şi potrivesc totul din ochi şi din nas, doar v-am spus că sunt un nas, nu-i aşa?, însă atunci mi s-a părut c-am pus şi praf de lorenă-n cratiţă, aşa că, necunoscând-o eu pe ea, am gustat ce-a ieşit. Şi mi-a plăcut foarte mult, am fost chiar mândră. Atât îi trebuie Lorenei, când oi vedea-o, să nu semene cu tocăniţa mea!
Altă dată, am sunat-o eu pe Petra, prietena mea pe care am văzut-o. Nu de multe ori, dar de suficiente încât să-mi vie-n minte cu trup cu tot. Era onomastica ei, 29 iunie, aşadar, şi eu iar găteam. Şi-am vorbitără noi nu mult, însă destul cât să pun înapoi în frigider şi prin dulapuri cea mai mare parte a ingredientelor. Sigur că nu mi-am dat seama nici când şi cu atât mai puţin de ce am făcut asta. M-am trezit însă că dintr-o proximă lasagna a ieşit o musaca de toată frumuseţea. Şi care, evident, semăna la gust cu ea, cu prietena mea: un aer proaspăt, cu o umbră dulce-iute, ca un râs scurt, venit din viu pe neştiute.
Dar să n-o lungesc prea tare, că nu-i decât un text „mâncăcios“, de vineri după-amiază. Nu le răspund la telefon ălora cu potenţial de enervare, nici chiar capabili să mă irite niţel, atunci când gătesc. Asta-i treabă serioasă şi, oricât aş apela la defularea sănătoasă prin invectivă, tot m-aş trezi că predomină exact gustul pe care-l voiam de trecere. A, te-ai mirat deja? Că te-am simţit. Bucatele-s ca parfumurile pentru mine. Se deschid într-o aromă, îşi continuă drumul papilar într-o alta, bogată şi constantă, de mijloc, pentru a-şi lăsa amintirile în cea de bază, aşa, o adiere de faptă numai bună de dat jos din imaginaţie.
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Fii atent la asta când reamenajezi bucătăria!
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
