Chiar dacă pare ciudat, există în România oameni cărora criza asta care ne-a băgat pe toţi în spaime nu le spune mare lucru. În cel mai rău caz ei ştiu că, eventual, părinţii lor vor câştiga mai puţin şi că poate nu-şi vor mai putea satisface unele capricii. În rest, nu cred că le pasă şi au o singură grijă, cea a studiilor cu care se vor întoarce din străinătate ori a valorificării experienţelor dobândite la universităţi de prestigiu.
Dacă nu aţi ghicit ori nu vă vine a crede, vă spun că este vorba despre tinerii români care au ales să-şi desăvârşească educaţia în alte ţări de soare pline şi doresc să revină la matcă, pentru a pune umărul la căruţa României. Vorbim de acei tineri despre care Guvernul nu spune niciodată nimic (fiindcă nu-i cunoaşte), iar ministrul Educaţiei îi ignoră. Vorbim despre Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS), care recent şi-a premiat valorile.
Entuziaştii din LSRS sunt excepţia unui sistem de învăţământ reformat aproape în fiecare an şi a unui sistem de educaţie în care profesorii încep anul şcolar cu anunţuri legate de greve. Zâmbitori şi modeşti, ei spun că nu şi-au făcut din podium un scop, ci şi-au dorit mereu să fie cei mai buni, să înveţe cât mai multe lucruri şi să-şi facă mulţi prieteni. Unii dintre ei provin din familii pentru care averea se reduce la lefuri. Au învăţat singuri, de pe manuale oferite de generozitate de dascăli devotaţi, care au înţeles că misiunea lor include şi o formă de apostolat, nu doar componenta financiară, că rolul lor este de a educa şi înălţa suflete şi nu doar de a semna pe listele sindicale ce anunţă proteste.
Performerii din LSRS, studenţi la universităţi de prestigiu din Europa şi SUA, masteranzi şi doctoranzi la instituţii pentru care unii ar ucide ca să obţină un loc, au făcut din noapte zi şi ne-au dat tuturor lecţii de cum se poate reuşi într-un timp în care corul lamentărilor mai urcă o octavă cu fiecare zi ce trece. Nu s-au plâns niciodată şi au înţeles că singura cale spre succes este munca, în lipsa căreia apar crizele, grevele, greutăţile de tot felul. Povestea lor începe mereu cu „mi-a plăcut să…” ori „am vrut să aflu cât mai multe”, iar finalul se vede pe diplome şi în aprecierile profesorilor, mulţi laureaţi Nobel.
Într-un sistem orientat către grija pentru oameni, aceşti tineri minunaţi ar fi sprijiniţi în a face performanţă, ar fi ajutaţi să înveţe, ar primi inclusiv suport financiar şi logistic. În România însă ei ar fi fost obligaţi să se descurce singuri, să-şi caute sponsori pentru întreceri la care tricolorul se ridică de pe podium, să fac sluj pe la Ministerul Educaţiei pentru o brumă de bani necesară transportului înspre locurile din care mereu se întorc victorioşi. Aşa că au ales să plece în locuri unde pot deveni experţi şi tot ei au ales să se întoarcă, să-şi pună experienţa în slujba unei ţări pe care o iubesc.
Prin ei, România are o şansă de a prospera. Ei cunosc legea solidarităţii, ştiu ce înseamnă competiţia, lupta dură cu cei mai buni, cunosc legile olimpismului şi ale sportivităţii şi, ceea ce este foarte important, ştiu că în absenţa performanţei nimeni nu poate progresa.
Ei nu se tem de competiţii şi ştiu să transforme un eventual eşec într-o victorie ori o lecţie de viaţă. Ştiu să-şi coordoneze singuri destinul, au învăţat să-şi asume responsabilităţi şi nu aşteaptă nimic de la cei din jur. Ei sunt cu adevărat luptători şi ştiu că doar schimbându-se ei se vor schimba şi vremurile.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Trimisul special al lui Dumnezeu la Băicoi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
