Dacă mă oprești vreodată pe stradă ca să mă-ntrebi cât e ceasul, s-ar putea să ezit puțin, să stau să mă gândesc, iar tu să te enervezi.
-Domnișoară, te-am întrebat cât e ceasul, nu cât e rădăcina pătrată a lui pi.
-Este trei fără un sfert.
-Mulțumesc.
-Nuuu, pardon, este patru fără un sfert.
-Deci, cum? Cât e ceasul, vă hotărâți?
Sincer, ai toate motivele să te enervezi, chiar așa, de ce durează atât să-ți spun cât e ceasul? E o întrebare cât se poate de banală. Ei bine, zăpăcita de mine trebuie să-și amintească faptul că a dat ceasul cu o oră în urmă. Da, am dat intenționat ceasul cu o oră în urmă. Adevărul e că am vrut mereu să opresc timpul sau măcar să-l păcălesc, să-l fac să treacă mai greu măcar. Știu, o muncă sisifică, când aș fi putut și eu, ca toți ceilalți, să-mi aleg ceva mai palpabil, ceva mai din sfera asta lumească, ceva care să nu necesite atâta osteneală. Oarecum, mintea mea știe că nu e posibil așa ceva, cum ar putea fi, să fim serioși, dar eu nu mă las, chiar dacă, cel mai probabil, voi plânge în pumni la final, tot nu mă las. Așa că până opresc eu timpul, până descopăr formula aia magică ce va îngheța timpul și pe care o voi împărți, bineînțeles, și celorlalți muritori, că doar sunt o fată generoasă, chiar și cu cine nu merită, cea mai deșteaptă chestie la care m-am putut gândi e asta – să dau ceasul cu o oră în urmă. Acum de ce ezit atât când mă întrebi cât e ceasul, păi foarte simplu, trebuie să-ți spun ora corectă, să-mi amintesc să-ți spun ora corectă, ora aia din lumea ta, din lumea oamenilor normali, doar n-aș vrea să te alarmezi inutil și apoi să intri în panică, fiindcă ai ajuns prea devreme la întâlnire și ce mai faci tu o oră până apare aia, vei transpira din cauza stresului și tocmai ce ți-ai luat și tu cămașa aia frumoasă la reducere, oooffff.
The Melting Watch, 1954, Salvador Dali
Am dat ceasul cu o oră în urmă, pentru că eu vreau să-mi amintesc ce s-a întâmplat în toate orele magice dinaintea unor clipe de fericire sau de tristețe, în toate orele acelea care pregăteau să nască fericirea și suferința sfâșietoare. Ce s-a întâmplat în ora aia de dinainte ca tu să-mi spui că ar trebui să întoarcem pagina, ca să nu te mai chinui în halul ăsta? În ora aia credeam că te grăbești să te întorci la mine și să-mi spui că nu vrei să-mi mai dai vreodată drumul, că e cumplit să stai fără mine după ce am plecat și că vrei să te uiți la stele doar cu mine de acum încolo, așa cum s-a întâmplat în noaptea aia. Ce s-a întâmplat în ora de dinaintea plecării mele spre fericire? Eram copleșită de îndoială, dar ascultam la maxim Nina Simone și-mi spuneam că va trece și asta, frază pe care am învățat-o de la tine și care-ți guvernează întreaga existența, ”toate trec”. Așa e, am văzut cum, odată cu timpul ăsta care nu mai are stare, toate trec. Ce s-a întâmplat înainte să ajung pe plajă la miezul nopții? Miroseam în aer ploaia caldă de august și speram ca ea să spele definitiv imaginea ta. Ce s-a întâmplat în ora de dinainte ca lumea să se supere teribil și viața să se suspende? Eu mă plimbam cu degetele pe un atlas și mă gândeam unde să mai plec. Da, toate orele magice dinaintea fericirii sau a tristeții sunt poate mai prețioase decât momentele de fericire și tristețe în sine, care oricum nu durează decât o clipă, întrucât orele acelea extrag cu atenție și pun într-o constelație aparte toate senzațiile, mirosurile și gândurile care ne-au invadat. Sunt senzațiile, mirosurile și gândurile dinainte ca fericirea și tristețea să se nască. Sunt senzațiile, mirosurile și gândurile dinaintea fericirii și tristeții nenăscute.
Știu, poate n-am să mă-nvăț minte niciodată, în timp ce toți ceilalți se îndreaptă spre viitor, eu mă întorc să vorbesc cu trecutul, mă întorc în orele care mi-au adus apoi porția mare de fericire sau de durere. Așa-mi place mie. ”Ai tot viitorul în față” ar trebui să fie transformat în cazul meu în ”Ai tot trecutul în față”. Poate vrei să mă-ntrebi dacă nu m-am săturat, normal, ce altceva m-ai putea întreba? Tata în schimb, tata iubește eufemismele, el nu mă întreabă niciodată ”Nu te-ai săturat?”, nu, el e mai burghez prin educația pe care a primit-o și dacă vrea să-ți dea vreodată peste nas, o face ca un domn, iar tu, tu trebuie să fii deștept ca să-ți dai seama că ți-a dat peste nas…în fine, ce face tata atunci? Îmi ia cu delicatețe mâna, se uită la ceasul meu și râde – ”Iar ai uitat să schimbi ora?”, în timp ce se gândește probabil cu disperare oare de ce sunt nevoită să mă chinui așa de mult. Atât de tânără și atât de tristă, parcă nu e drept. Nu mă prefac aiurită nicicum, nu mă prefac că e o greșeală, ci spun doar că am un nou scop în viață, să păcălesc timpul, până învăț eu ce e și cu atemporalitatea asta. Așa am hotărât eu recent. Asta a hotărât naiva din mine.
Guest post by Teofana Ungureanu
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Orice i s-a întâmplat altuia ni se poate întâmpla și nouă
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
