Dacă mă uit în stânga și în dreapta, pe stradă, la semafor, în magazine, la sala de fitness și la coafor, dacă citesc diverse postări pe Facebook, de pe bloguri sau din reviste, mă simt ca la spectacol (”Așteptându-l pe Godot” îmi vine în minte din primul foc), asistând la o dramă nesfârșită în care personajul colectiv – femeile – se rotesc în permanență în jurul unei dileme ”din care nu pot ieși”, vorba lui Nenea Iancu. Ce ne facem cu bărbații ăștia, se îndeamnă ele mereu la reflecție, aducând pe frontul cu personajul antagonic (de obicei absent) toate armele posibile, dintre cele mai sofisticate.
Nu zic, tema e clasică, de aceea mă solidarizez și eu cu această mișcare feministă, deși mi se pare, mai degrabă, un curent împotriva bărbaților, decât pro-femeie. Poate că așa suntem noi, mai analitice, mai sensibile, mai suspicioase, mai perfecționiste, mai atotștiutoare și uneori chiar omniprezente, intuitive și neapărat mai profunde, iar de aici, pasul următoar nu poate fi decât să ne declarăm neînțelese, ignorate, seduse și abandonate, iar lista poate continua.
Adică: pe cât ne vedem mai înzestrate, pe atât ne simțim mai vulnerabilizate, desigur, nu generalizez, nu ucideți mesagerul, e numai o părere pe care mi-o asum, că doar e libertate de expresie și nu folosesc un limbaj licențios.
Ce aud, întotdeauna la persoana I: ”eu fac totul în casă, mă duc la cumpărături, am grijă de copii”, ”eu văd că e obosit, dar ce, eu nu sunt?”, ”eu știu că are pe altcineva”, ”eu vreau altceva în viața mea, o schimbare”, ”eu câștig bani mai mulți decât el”, ”eu sunt convinsă/absolut sigură că pierde vremea în loc să vină acasă”, ”eu m-am săturat să tot aștept”, ”eu…”, ”eu…”, subiectul de care se leagă toate verbele importante din lumea asta, referitoare la capacitățile, abilitățile și disponibilitățile ființei umane. Ce se aude, mereu la persoana a III-a: ”el (care poate fi și ”ăsta”, după caz, ”ăla” în funcție de gradul de distanțare, sau pur și simplu să rămână subînțeles, semn că lipsește cu desăvârșire ca persoană) nu face nimic”, sau ”nu știe cum se face aia…, aia… sau aia…”, ”nu face altceva decât să stea (și toate verbele cu conținut pasiv), ”nu-l interesează… ” (de obicei de nimic, absolutizările fiind foarte frecvente), iar dacă totuși se spune ceva pozitiv, trebuie neapărat să fie vreo surpriză: ”Dacă își poți imagina, azi și-a făcut patul…”
Devine tot mai evident faptul că ”lanțul de iubire” se rupe, iar dacă se încearcă vreo (re)lipire a zalelor, femeia spune ”nimic nu mai e ca înainte”, pentru că în zona ei de gri și negru mai greu se poate vorbi despre o reabilitare.
Ca să mă obiectivez, pentru că sunt femeie și, prin urmare sunt părtinitoare, citesc ce au spus câțiva bărbați celebri despre femei, poate găsesc o ancoră să-mi permită să intru în pielea lor.
De pildă:
”Marea întrebare, la care nu ştiu să răspund în ciuda a treizeci de ani de studiu despre femei, este următoarea: ce vrea de fapt o femeie?” (Sigmund Freud),
”Fiecare femeie e diferită. În esenţă, par să fie o combinaţie între ce-i mai bun şi ce-i mai rău – combinaţie de magic şi îngrozitor. Totuşi, sunt bucuros că există.” (Ch. Bukowski),
”Toate îşi închipuie că bărbatul doreşte doar 11 minute pe zi şi plăteşte o avere pentru asta. Nu, nu e aşa. Bărbatul este şi femeie, vrea să întâlnească pe cineva, să-şi descopere un sens vieţii sale.” (Paulo Coelho),
”Ochii femeilor exprimă toate, dar nu precizează nimic” (Liviu Rebreanu)… sau
”Doar pentru că cineva nu te iubeşte aşa cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubeşte cu toată fiinţa sa.” (Gabriel Garcia Marquez).
Îmi dau seama că, în ciuda tuturor zvonurilor, bărbații sunt ființe înzestrate cu sensibilitate și cu o dinamică interioară pe care, de multe ori, o păstrează ascunsă. Oare de teama de a nu se lăsa descoperiți?
Aveam nevoie, evident, și de o perspectivă a femeilor despre bărbați, ca să am tabloul complet:
”De ce oare femeile sunt mai dorite de bărbaţi decât bărbaţii de femei?”, se întreabă Virginia Woolf și are și un răspuns care mă descumpănește pe moment: ”Din punctul meu de vedere, femeile şi ficţiunea rămân probleme nerezolvate.”
Dar perseverez.
”Femeile cu un caracter puternic se vor căsători întotdeauna cu bărbaţi slabi de caracter.” (Bette Davis).
Apoi o (re)găsesc pe Anais Nin, una dintre scriitoarele preferate:
”Pentru că sunt o femeie care înţelege, mi se cere să înţeleg totul, să accept totul… Am încetat să-mi fac griji. Mă las pe spate şi îl iubesc pur şi simplu şi am parte de atâta dragoste din partea lui, cât să-mi justifice întreaga existenţă. Mă bâlbâi când îi pomenesc numele. În fiecare zi este un bărbat nou, cu adâncimi şi sensibilităţi noi… El e bărbatul pentru care aş freca podelele, pentru care aş face cele mai umile şi mai înălţătoare lucruri. Suntem mai mari împreună.”
E evident că avem perspective diferite, așteptări diferite, moduri diferite de a înțelege lumea, de a ne raporta unii la ceilalți, pentru că suntem entități diferite, cu profiluri distincte, cu educație diferită și, ceea ce mi se pare cel mai important, cu tabuuri și prejudecăți pe care le aducem cu noi, conștient sau inconștient.
Cât timp suntem tributari unor clișee care ne clasifică în ”sexul slab” și ”sexul tare”, care ne induc ideea că valorile feminității sunt antitetice valorilor masculinității, ele vor fixa în cadre limitative nu numai libertatea fiecăreia dintre părți, ci însăși individualitatea ei. Mi-e teamă că astfel nu vom putea găsi niciodată acea zona de liberă trecere către celălalt. Iubirea pare mai degrabă un front de război decât un tratat de pace, pentru că am fost învățați că ea depinde de modul în care știi să domini și să-ți păstrezi autoritatea. Oare cât stăm să îl ascultăm pe cel pe care pretindem că îl iubim, respectându-i dorințele, apreciindu-i calitățile și încercând să-i modelăm neputințele? Cât timp ne ia să înțelegem imposibilitatea celuilalt de a-și exprima trăirile, conștientizând faptul că expunerea lor, negocierea conduce ineluctabil spre înțelegerea lor profundă?
Audrey Hepburn fotografiată de Horst P. Horst
Cred că o femeie devine puternică atunci când face astfel încât bărbatul de lângă ea să devină puternic, atunci când înțelegem că nu e vorba despre ”eu” și ”tu”, ci despre acel ”noi” în care orice contradicție încetează, atunci când nu depindem de o persoană, ci de plăcerea de a fi împreună.
Cred că nu frica trebuie să ne conducă, ci recursul la cuvintele cu sens, uneori și la tăcerea plină de semnificații, care aduce după sine înțelepciunea.
Adevărata supremație o are femeia care atrage după sine generații de bărbați capabili să iubească și să fie iubiți fără cea mai mică ezitare.
Cum spunea Audrey Hepburn: ”Frumuseţea unei femei nu este în estetica feţei, ci adevărata frumuseţe a unei femei se reflectă în sufletul ei. Sunt atenţiile pe care le face cu dragoste, pasiunea pe care o arată.”
Câtă dreptate avea și cât de departe ni se pare acest adevăr. Dar putem învăța, nu-i așa?
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
