Timpul umerilor lăsați, al privirii pironite în pământ. Țintuite acolo, legate cu lanțuri de-o bordură, în speranța că soneria ceasului te va trezi dintr-un vis urât. Momentul conștientizării că “dacă ar fi fost să fie” devine “îmi pare rău că nu…”. Timpul în care pumnul se strânge în speranța că strivești în el ce n-ar fi trebuit să se întâmple. Timpul în care însăși noțiunea de timp devine enervantă. În care privești cu ochi goi o bucată de hârtie pe care cândva ți-ai notat ceva. În care-ți blestemi slăbiciunea, în care blestemi puterea altuia. Momentele dintre momente, distanța dintre zâmbetul care a fost și rictusul care-a devenit.
Acele momente. Trecut, prezent. Imaginea unui viitor tâmpit, al unui trecut în care ai făcut niște alegeri și mai tâmpite decât ceea ce ți se așterne în față ca perspective. Momentul în care îți vine să strigi și-ți dai seama că nu mai ai forța s-o faci. Că ai consumat absolut toată energia pe niște prostii inutile. Acele conștientizări importante. Vizualizarea cea de pe urma, realizezi că-n goana ta după diamante ai strivit un rahat în care floarea de pe urmă se pregătea să iasă la lumină. Regretele când o vezi strivită, când știi că-n cel din urmă moment, floarea aia e tot ce ți-a mai rămas.
Momentul în care crezi doar că ești tare ca o stâncă. Când te enervează că o banală lacrimă poate săpa șanțuri adânci în tine. Când te epuizează gândul că poezia care ar fi trebuit să fii s-a preschimbat într-un grohăit de mistreț rănit de un mult prea eficient și pragmatic cartuș. Frustrarea că nu meriți ce ți se întâmpăa bun acum, aceeași conștientizare în care totul ar trebui să fie o capcană bine întinsă de-o instanță divină infinit mai inteligentă ca tine. Liniștea, neliniștea…
Citiţi şi
Mi-a fost dor și am mai riscat o dată
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
