Trăim dezintegrat. Trăim haotic și accidental. Trăim, de fapt, așa cum am ales să credem. Că viața vine de pe un pietroi care-a zburat miliarde de ani prin cosmos și-apoi s-a-nfipt cu flăcări și cu urlete, ca-ntr-un adevărat orgasm planetar, prin pădurea Tunguska sau mai știu eu pe unde. După care, timidă, o amibă a ieșit pîș-pîș din mare, și-a scuturat vacuolele pline de supă primordială cu aromă de aminoacizi la plic și, de plictiseală, s-a apucat să se-mpuiască, de una singură, pentru că amibul ei pereche nu se născuse încă, pe țărmul luminat de un soare ilogic și el, la rîndul lui, fără termostat sau vreun alt sistem de automatizare avansată.
După care amibușorii rezultați din dragostea mamei pentru ea însăși au crescut mari, mîncîndu-se, evident, între ei pentru că nisipul fin și sărat, oricît de romantic ar fi la privit, îi stă în gît pînă și amibei. Scoica de perle, care-și pansează rănile cu sidef, a apărut mai tîrziu. Dar long story short, ați cam prins ideea. Amibă, șoarece, cîine, orangutan, gorilă, om. Cam ăsta e parcursul, așa, pe repede înainte. Dintr-un nimic transformat în noroi magic și care, ulterior, s-a metamorfozat în inteligență umană demnă să atingă stelele.
Am ieșit cu toții, mai apoi, din peșteri, am locuit alte zeci de mii de ani prin păduri și am decis într-un final că trebuie să plecăm în căutarea fericirii și a dragostei romantice.
sursa foto: www.avoiceformen.com
Iar de-aici încep belelele. Necazurile. Pentru că, la ieșirea din pădure, am abandonat numai blana de pe corp, nu și năravurile. Peste tot, pe toate zidurile și pe la toate colțurile se dau sfaturi pentru relații de cuplu fericite sau măcar funcționale. Dar uităm sau ne facem că uităm sau poate chiar ne-am tîmpit de tot și nu mai realizăm că legea fundamentală pe lumea asta a fost lupta pentru supraviețuire și dominație. Că oamenii, în general, își doresc să aibă și să domine. Sunt zone foarte vechi din creier, filogenetic vorbind, care generează atari comportamente. Iar noi, oamenii, încercăm să le controlăm turnînd pe deasupra lor dulcele compot al corectitudinii politice. Pffff… Good luck with that.
Am învăţat să spunem „te iubesc” în urma unor calcule destul de simple care implică, mai degrabă, corpuri frumoase, dar mai puţin sentimente frumoase. Majoritatea cuplurilor care, cu cîteva secunde, zile sau săptămîni în urmă și-au jurat credință eternă înaintea altarului, se trezesc dezbinate de gelozii și scandaluri pornite toate de la un fapt extrem de simplu: fiecare vrea să-l domine pe celălalt. Suntem dispuși să facem eforturi din ce în ce mai slabe și mai sporadice pentru a-i oferi celui de lîngă noi cea mai bună versiune a noastră în fiecare zi. Pentru că am învățat că pe lumea asta, ca să fii eficient, trebuie să încerci să obții rezultate maxime cu eforturi minime. După care, dacă nu ne iese, începem să aplicăm forța pentru a ne atinge scopurile și a ne păstra intactă și neatinsă de altcineva, proprietatea, adică: soțul, soția, iubitul sau iubita, după caz. Suspectăm, căutăm prin telefoane, prin mailuri și, la cel mai mic semn de infidelitate sau de nesupunere, scoatem la bătaie armamentul din dotare: lacrimi, pumni sau cardul de credit, iarăși, după caz și preferințe. Iar ceea ce ar trebui să fie un joc frumos, cu reguli și cu roluri, se transformă într-un măcel în care singurul principiu funcțional este „no rules“. Toată lumea suferă, urăște și se desparte, într-un final, numai pentru a o lua de la capăt sub aceleași auspicii. Nici n-ar putea fi altfel, de fapt, pentru că pietroiul ăla mare din univers n-a venit și cu instrucțiuni de folosire. Așa că experimentăm, improvizăm și, mai ales, învățăm să ne ascundem acțiunile și să ne ștergem urmele din ce în ce mai eficient. Evoluăm, nu-i așa? Priviți un meci de rugby: nu seamănă înfricoșător de tare cu arena gladiatorilor din Roma Antică? Nu se cîștigă aici onoruri, bani și favoruri sexuale din partea prințeselor sau a reginelor emoționate de revărsarea de testosteron brut direct pe decolteurile lor generoase? Nu sunt oare pierzătorii huiduiți și repudiați întocmai ca în trecut? Ok, poate nu sunt omorîți literally, dar căderea din Paradisul onorurilor poate echivala, pe alocuri, cu o moarte.
Iar cu o moarte toți suntem datori. Sau cum?
Pe Lorin îl găsiți și aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
