Fericirea ne este accesibilă. Toate afişele, spoturile TV, filmele şi cărţile care ating acest subiect articulează explicit caracterul său tangibil. Trebuie doar să… cumperi ceva, mănânci ceva, experimentezi ceva. Sau să… îţi contorsionezi corpul într-o anumită poziţie, să respiri într-un anumit fel, să gândeşti aşa şi nu altfel. Dar doar de tine depinde, TU trebuie să faci alegerea, se tot bate fierul, să rămână caldă moneda. Profitului. Oricum, ea e aici, aproape, trebuie doar să întinzi mâna.
Fericirea ne este promisă. E acolo. În Viaţa de Apoi. În viaţa următoare. Are Creatorul şi/sau karma grijă de asta. În Viaţa de Aici. Are grijă producătorul (şi omul de marketing) de asta. O să ajungi şi tu acolo, clar. Dacă. Faci aia şi aia şi aia, ailaltă nu. Cumperi aia şi aia şi aia. Şi aia. Aham.
Tu eşti călător înspre acolo sau călătoria în sine e fericirea (depinde de dogmă şi de companie). Oricum ar fi, cum călătorului îi şade bine cu drumul, nu se grăbeşte nimeni să te anunţe când (sau dacă) ajungi. Keep walking. Keep buying. Things. Ideas. Feelings. Promit, eşti pe drumul cel bun. E aproape, trebuie doar să întinzi mâna uuun picuţ mai mult.
Fericirea are cifru. Ca şi frumuseţea, cu al ei 90-60-90, măsura zero etc. Sunt câteva numere pe care trebuie să le bifezi ca să se deschidă uşa. Ce numere? Casă, masă, bărbat (sau nevastă), plus topping de ce mai vrei tu. Fii atentă, detaliile sunt foarte importante. Cum, nu eşti atentă? Doar îţi este dictat! De cine? Nu ştiu, spune-mi tu :).
Trăim într-o societate în care fericirea ne este accesibilă, promisă, condiţionată. E peste tot, în fiecare cutie de ciocolată, promoţie la brandul x, eveniment y sau pelerinaj z(en). Cu toate astea, cazurile de depresie urmate de sinucidere se înmulţesc ca ciupercile după ploaie. După ploaia de reţete pentru o fericire a cărei absenţă, subliniată cu Bold de o societate din ce mai lacomă şi mai consumatoare, duce automat la stigmata de ratare. De ce ajung aceşti oameni într-o asemenea situaţie? Poate pentru că nu-şi permit un anumit ingredient. Sau poate pentru că li s-a ridicat la fileu o nevoie pe care nu ştiu s-o joace.
Ceea ce mă duce cu gândul la străbunica mea. S-o fi întrebat ea vreodată dacă e fericită? Măcar o dată, poate când plămădea în zori de zi aluatul pentru cei şapte copii? Sau poate când se trezea cu noaptea-n cap, pentru a hrăni animalele din bătătură? O fi pus străbunica mea în vreun moment găleata cu apă jos, în timp ce-o aducea de la fântână, pentru a căuta răspunsul la întrebările “Care este scopul meu în viaţă?”, “Sunt fericită?”, “Are existenţa mea un sens?” ş.a.m.d. Sau, făcând pur şi simplu ceea ce făcuseră înainte mama ei şi mama mamei ei, îşi “ducea crucea” destinului fără să o împovăreze inutil c-o broboadă abstractă atât de capricioasă? Nu ştiu. Mi-e greu să cred că da, căci acea Evă nu muşcase încă din măr. Din mărul cunoaşterii. Şi nici nu exista vreo campanie de marketing care să-i atragă atenţia că trebuie să simtă în vreun anume fel.
Ştiţi, când eram mică, m-am supărat tare pe Dumnezeu. Pentru că o izgonise pe Eva din Paradis după ce muşcase din faimosul măr. Iniţial, mă gândisem că făcuse asta din îngâmfare şi egoism, vrând să fie singurul care ştie tot. Mă frământa că această perspectivă nu se potrivea deloc cu imaginea care-mi fusese servită, cea a unui Dumnezeu bun şi iubitor. Ceea ce nu-mi trecuse niciodată prin minte este că poate Eva a pierdut singură Paradisul după ce a muşcat din măr.
Poate că am pierdut, ca specie, fericirea, în momentul în care am devenit conştienţi de existenţa ei. Pentru că, în acel moment, am devenit observatori şi evaluatori şi ne-am disociat, făcând din ceva ce existase tot timpul în noi, un fel de animal de laborator. Odată ce paradigma raţionalistă s-a instalat în lumea occidentală, începând cu Grecia Antică, am ajuns să trăim mai puţin fericirea, însă s-o chestionăm mai mult. Pe măsură ce ne-am ascuţit gândirea şi ne-am rafinat perspectiva, fosta stare de fapt, devenită acum concept abstract, şi-a adăugat multiple nuanţe şi declinări. Fragile şi vulnerabile, uşor de exploatat, indiferent de cine sau de scop.
Acum, odată ce am muşcat şi digerat din Pomul Cunoaşterii, nu prea mai e loc de dat înapoi. Ce-am putea face, în schimb, este să ne folosim atât de scump plătita conştienţă pentru a discerne între toate reţetele cu care suntem bombardaţi pe atâtea căi. Toate oferă soluţia „perfectă” pentru o nevoie inventată de om. Şi toate o oferă cu un scop. Aşa că te întreb:
Pentru tine cum arată şi se simte Fericirea?
Pentru tine personal, nu pentru vecinul de palier.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
