Câteodată e de bun augur ca publicarea unei cărţi să fie preluată de o nouă editură. Mai ales dacă astfel aflăm şi noi poveşti atât de frumoase cum este cea a lui Tippi, fetița care a crescut printre vieţuitoarele sălbatice ale Africii.
Prima dată când am văzut fotografiile mi-am spus că africanca de origine franceză cu prenume de star de cinema a crescut aşa cum ar fi trebuit să o facem cu toţii. E atât de multă hotărâre, siguranţă şi căldură în privirea ei şi apropierea de „fiare” pare atât de firească, încât te face să îţi doreşti să rupi toate lanţurile civilizaţiei şi să te întorci acolo, în locul de unde am pornit de fapt cu toţii, şi să iei viaţa de la început.
Tippi Benjamine Okanti Degré s-a născut în Namibia, în 1990, acolo unde părinţii ei, francezii Alain şi Sylvie, îşi mutaseră provizoriu domiciliul pentru a-şi practica meseria. Erau fotografi pasionaţi de viaţa sălbatică. Timp de zece ani, copila s-a jucat alături de elefanţi, s-a plimbat în soarele dimineţii pe spatele struţilor sau al gheparzilor, le-a dat de mâncare zvăpăiatelor manguste, a adormit lângă puii de leu, a alergat după zebre şi a strâns în braţe broaşte uriaşe. A locuit printre oamenii savanei, le-a învăţat obiceiurile şi limba şi a devenit una de-a lor.
N-a fost nicio clipă în pericol, pentru că părinţii ei au avut grijă să o lase să se joace doar cu animalele care crescuseră, la rândul lor, de când erau pui, în mijlocul oamenilor. Iar micuţa Tippi, care nu ştia ce-i frica, şi i-a făcut prieteni şi i-a iubit deopotrivă, fără să ţină cont că animalele erau de zeci de ori mai mari decât ea sau că aveau colţii cât o palmă. I-au fost cei mai buni prieteni, cu bune şi cu rele, chiar dacă uneori s-au şi certat. Cu Cindy, o femelă babuin care a tras-o de păr, geloasă pe podoaba ei blondă şi deasă, care strălucea în soarele savanei, a avut cel mai mult de furcă. Dar nici ea nu se sfia să le dea lecţii animalelor atunci când simţea că au greşit. Când cel mai bun prieten al ei, ghepardul J&B, a atacat un copil din trib, Tippi s-a dus la el şi i-a dat o palmă peste bot, strigându-i: „Termină!”, şi ghepardul a fugit, cu coada între picioare.
Oamenii locului o numeau „fetiţa care vorbea cu animalele”. Le ştia limbajul pentru că era şi al ei. Nu la fel de bine s-a descurcat însă printre oamenii „civilizaţi”, când a fost nevoită să plece în Franţa şi să înceapă şcoala. Ceilalţi copii nu îi spuneau nimic, faţă de ce îi şoptise atâta vreme pământul arid al Africii. S-a întors cât de des a putut acolo. Toţi şi-au amintit de ea, de la bătrânul elefant Abu la Cindy, care era deja bunică şi care a venit la ea să îi mângâie părul.
Poate că părinţii ei şi-au dorit prea mult să fotografieze fiecare experienţă prin care a trecut, până la punctul în care şedinţele foto au extenuat-o. Dar Tippi, care astăzi studiază cinematografia la Sorbona, ştie acum că rolul ei va fi acela de a arăta lumii că sunt lucruri care merită cu adevărat să fie povestite şi care ţin de legătura puternică, reală, dintre om şi natura lui.
Citiţi şi
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Le temps d’aimer – Fețele iubirii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
