Vorbim, dezbatem, polemizăm despre infidelitate, fidelitate, moralitate, iubire, dar de fapt nu înţelegem nici măcar la nivel de definiție aceste noțiuni și perpetuăm comportamente toxice, relații ce sfidează normalitatea.
Mulți dintre noi suntem imaturi emoțional și refuzăm să vedem acest lucru, motivându-ne “abaterile”cu argumente puerile gen “dacă lui/ei nu-i pasă, mie de ce mi-ar păsa, “dacă inima cere, eu ce pot face”, “nu mă interesează ce zic alții despre mine, eu fac cum simt” și altele asemenea. Argumente care încearcă la modul cel mai jalnic să motiveze alegeri de care nu suntem mândri, să ne liniștească conștiința, dacă o avem.
O să vă spun o poveste din care să înțelegeți până unde s-a ajuns cu așa zisele povești de amor. Ea, femeie care toată viață a fost liantul familiei, a încercat să fie sprijin pentru soț, copil și toți cei ce aveau nevoie de un umăr pe care să plângă, de un ajutor moral. La un moment dat, viața i-a jucat o festă și a procopsit-o cu un mic cancer (doar stadiul 3), iar ca viața să fie și mai generoasă, i-a cadorisit și copilul cu aceeași boală. Și acum, ce putea face? Fie să se plece în fața sorții, fie să lupte.
Astfel a început lupta cu destinul, însă în această confruntare inegală a uitat să mai fie “femeie”. Acum, corul doamnelor va spune că nu-ți trebuie mult timp pentru asta și că în orice situație trebuie să fii aranjată. Le sfătuiesc pe cele care gândesc astfel să încerce ca între ședințele de chimioterapie, radioterapie, drumurile la spital unde copilul tău suferă, casa unde gătești, speli, faci curățenie, să-și facă timp de coafor, epilat și ceva gimnastică de întreținere. Că, deh, de la citostatice pui ceva kilograme și silueta are de suferit!
Se pare, însă, că totuși Cineva acolo Sus a iubit-o și, după tot acest zbucium, a venit și liniștea de a fi învins boala ei și boala copilului. Dar… aici începe povestea despre moralitate!
Soțul (altfel, manager la o firma importantă), bulversat de faptul că singura persoană care îl susținuse și îi fusese alături în orice era pentru prima dată nevoită să ceară susținerea lui, să fie înțeleasă pentru deriva în care se află după tot ceea ce trăise, s-a speriat și a ales cea mai “neinspirată” soluție: și-a căutat (nu am spus găsit!) alinarea în brațele unei “doamne” drăguțe și binevoitoare, evident subalternă, cu soț și copil în dotare, subțirică (și la trup, dar și la minte, altfel nu pot înțelege hotărârea de a intra într-o asemenea poveste), dornică de sex clandestin, trăit prin camere de hotel.
Nu voi face aici procesul domnului în cauză (viața i-a plătit ulterior cu vârf și îndesat alegerea făcută), căci nu știu ce poți simți și cum poți reacționa atunci când totul în jurul tău se prăbușește. Când tu, persoană sănătoasă, te vezi înconjurat de durerea persoanelor apropiate (îndrăznesc să spun dragi, după cum am aflat ulterior de la domnul în cauză, doborât de durerea de a fi rănit ființa care îl iubea atât încât nu-și arăta întotdeauna durerea și disperarea pe care le trăia și care nu bănuia viața lui dublă), de posibilitatea de a le pierde oricând, ci voi încerca să găsesc răspunsuri la niște întrebări legate de ce înseamnă să fii femeie, mamă și soție. Până la urmă, astfel de bărbați sunt crescuți și educați de noi, femeile:
– Cum poate o femeie (mamă și soție), cunoscând situația prezentată, să accepte o asemenea relație? Nu-mi spuneți povestea cu “dacă lui nu-i pasă, pe ea de ce ar interesa-o”, pentru că vă răspund. O femeie care se respectă ar înțelege că, dacă bărbatul renunţă la pantaloni, tu nu ești obligată să ridici fusta înainte de a te gândi ce ar spune soțul sau copilul, aflând cum îți petreci tu timpul și, mai ales, din postura de mamă, ce simțea acea femeie care lupta pentru viața copilului ei.
– Cum este posibil ca, atunci când soția a aflat, să-i trimită un mesaj în care, chipurile, lua toată vina asupra ei (din multă dragoste, probabil, pentru domnul) și să recunoască faptul că ea, soția, este cea iubită? Atunci, tu ce cauți în ecuație, care este rolul tău? Să nu-mi spuneți că distracția, sexul de calitate pe care nu-l găsea acasă, dragostea! Toate sunt motivații jalnice când știi că bărbatul cu care te întâlnești prin camerele de hotel și-a lăsat acasă soția și copilul bolnavi. Orice femeie cu minimă decență l-ar fi trimis învârtindu-se acolo unde era nevoie de el, nu l-ar fi ademenit cu “cadouaşe dulci”, vorbe mieroase și mai ales nu ar străbate jumătate de țară plătindu-și camerele de hotel și motivându-și lipsa de acasă prin ședințe imaginare.
– Cum poți pleca de lângă amant și să mergi la propriul copil “curată” ca lacrima (bietul te știa la o “ședință”) și să pretinzi că el este totul pentru tine, când doar cu puțin timp în urmă îi declarai dragostea unui bărbat care nu era “tati”?
– Cum poți poza în doamnă drăguță, implicată în diverse acte de așa-zisă caritate (probabil încercând să-și liniștească conștiința), când știi bine că un alt copil (oricum destul de încercat de viață, pentru care se lupta cu toate forțele) suferă din cauza faptelor tale?
– Ce poți aștepta de la o asemenea relație, ce calcule poți face? Fie soția se va îndura să-și dea obștescul sfârșit (doar este bolnavă de cancer), fie domnul în cauză va vedea ce bună, răbdătoare ești (scorpia doar tună și fulgeră de la atâtea citostatice), va vedea ce bine vă potriviți în pat (eu aș spune și la caracter) și astfel să-ți atingi apogeul tău ca femeie devenind doamna viitoare soție. De asemenea, încerc să-mi explic cum poate o femeie, după ce se desprinde din brațele amantului, să vină zâmbitoare la soțul din dotare și să-și joace rolul de soție devotată, mamă impecabilă, doamnă drăguță etc?
Din toată această poveste am tras o concluzie dureroasă: aici ne-a adus toată această libertate (aș spune mai degrabă libertinaj) prost înțeleasă, toată această sexualizare excesivă fără a înțelege de fapt ce este sexul de calitate (aici nu mă refer la timp, gimnastică, ci la trăire), toată această imaturitate emoțională. Nu mai știm unde sunt limitele și că ele trebuie să existe, nu mai avem respect pentru propria persoană (să te coborî la a încerca să-ți construieșți fericirea pe durerea altei persoane, numai bun simţ și respect de sine nu sunt); empatizăm cu toate aceste dudui și duducuţe (nici măcar în glumă nu este OK să o facem) care își spun poveștile de “amor clandestin”, dar sub semnătura anonimatului, încercând să le găsim scuze, învinuind soțiile care fie nu știu să-și aleagă soții (există cumva un algoritm pentru asta?), fie nu știu să fie femei, fie îi leagă prea strâns cu lanțul căsniciei.
Citiţi şi Femeile care se tem să redevină femeie ca nu cumva cancerul să recidiveze
Nu sunt o “nevestică”sau o”puritană”, adeptă a concepțiilor învechite, ci accept că doi oameni se pot îndrăgosti, (căci iubirea este mult mai mult, presupunând timp, răbdare, înțelegere, deci construcție), chiar și făcând parte din alte relații. Dar, în acest caz, onest este întâi să-ți rezolvi problemele cu partenerul și apoi ai liber la îndrăgosteală. Sunt o persoană tristă văzând cât de mult rău ne facem unii altora, fără remușcări (ba chiar ne simțim superiori), cum noi singure, femeile, ne complacem în situația de a fi a doua variantă, după care cerem respect. Nu cred în războiul dintre amante și soții, căci el a fost creat artificial de acele persoane care nu-și asumă rolul de dubluri. Spuneți că bărbații caută la aceste femei ce nu găsesc la soțiile din dotare, purul adevăr. Este foarte greu să o faci pe cea care te știe așa cum ești în realitate să te perceapă așa cum te prezinți duducăi la ale cărei “atenții”aspiri; și, de asemenea, este greu să concurezi cu dorința de sex a “doamnei” pregătite și venită special pentru asta!
Am auzit și de varianta mascul alfa, femelă alfa, vânătoare. Din câte știu, pretindem că am depășit stadiul cavernelor (sau nu?), iar “masculul” alfa nu este cel care bifează cât mai multe doamne dornice de aventuri (așa spun băieții între ei, nu?), ci acela care ar putea avea orice femeie, dar îi ajunge cea pe care singur și-a ales-o. În ceea ce privește “femela” alfa, ea nu își trece în listă cât mai multe paturi cercetate, ci, deși este capabilă să sucească mințile oricărui bărbat, este fidelă aceluia pe care îl iubește.
Știu că vor apărea multe comentarii pro și contra, dar înainte de a emite o părere, gândiți-vă ce ne învățăm copiii, cum îi educăm și ce vom simți când vor deveni astfel de persoane lipsite de minima moralitate, educație și cultură sau când vor deveni victimele unor astfel de oameni. Din păcate, copiii nu fac ce le spunem, ci imită ceea ce facem noi ca părinți maturi și, sper, responsabili. Când vom gândi ceva mai profund (nu doar cu hormonii neţinuţi în frâu) și vom înțelege că viața presupune limite, limitări și mai ales minte, astfel de povești vor rămâne doar povești.
Guest post by Anonimă
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Singura frumusețe care nu dispare niciodată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
