Sunt o persoană puternic ancorată în realitatea zilelor pe care le trăim. Știu că, dacă nu ești „cineva”, un VIP de exemplu, chiar dacă ai muncit continuu și rămâi perseverent, n-ai să reușești să te faci auzit sau văzut decât dacă ai un noroc chior.
VIP –urile, despre cele „fabricate” de televiziunile noastre vorbesc, dar nu generalizez, n-au nevoie să muncească prea mult, să depună efort pentru a se face auzite, mai bine zis, văzute. Că n-are nimeni ce s-audă de la ele…
Uneori, nici măcar ce să vadă n-au. Asta e. Cea mai mare parte a lor chiar n-au nimic de spus. Nu pentru că n-ar vrea. Pentru că nu pot. De unde nu e, nici Dumnzeu nu cere, știm asta toți. Dar e suficient să posteze o fotografie cât mai… „sumară” sau să scrie/scoata o aberație și au mii de like-uri, toată lumea îi cunoaște, îi iubește, și mai toți ar vrea să fie ca ele. Ca ele VIP-urile, zic.
Ce e mai rău, este că cei mici au acces aproape nelimitat la mai toate aparițiile lor pe sticlă și te trezesti că spun: când voi fi mare, vreau să fiu ca X. Mi s-a întâmplat cu fetița unor prieteni. N-o scoți din asta. Vrea să fie ca X. Ferească Sfântul, m-am gândit. Mama ei râde și-mi spune: o să treacă de faza asta. Eu mă întreb, însă, ce fază va urma.
Sau, dacă nu este un VIP, poate are pile. Și ajunge „cineva”. Un șef pe undeva, ca să poată teroriza o armată de oameni competenți cu prostia lui. Știu și cred că știm cu toții asemenea specimene.
Scara valorilor umane s-a răsturnat. Sunt atât de mulți oameni care au ce să spună, dar nu îi aude nimeni. Pe cine interesează munca unui cercetător, a unui scriitor, a unui inventator, a olimpicilor noștri, a unora care luptă pentru o viață mai bună, a unor amărâți de copii, a bătrânilor, a celor bolnavi, a celor cu un handicap? Și exemple ar mai fi…
Pe foarte puțini.
Peocupările sunt de o cu totul altă natură.
Cluburile? DAAA! Cafenele, terase, manele, uhuhuuu, DAAA! Filmele on-line, da! Paginile fără substanță de pe net, da! Jocurile, DAAA! Vacanțe cât mai lungi, DAAA! Haine de firmă? DAAA! Fițe? Cât cuprinde!
Cărțile? Nuuuuuu… Cui naibii folosesc? Și la ce? Asta ar răspunde cel putin 85% dintre tineri, dacă i-am întreba. Chiar și „purtători” de diplome de licență. Prea mulți, de altfel…
Dar mai toți vor un loc de muncă „decent”. Să te duci – când ai chef, să stai – cât ai chef, să faci – ce ai chef și dacă ai chef. (Și atunci cum să meargă treaba?)
Leafa să fie „decentă”. Adică, „mai bine stau acasă, decât să primesc muncind tot cam cât îmi dau părinții, că doar n-am ‘învățat’ degeaba atâția ani”.
Ce-au învățat? Știu doar ei. Viața de noapte și cluburile te învață multe. Dar nu te învață să fii om!
Interacționez zilnic – prin natura meseriei – cu tineri, unii foarte tineri, care nu știu să scrie. Mănâncă litere, scriu nearticulat și uneori aproape indescifrabil. Dar au haine, ochelari, ceasuri și tot ce poartă, de firmă, mașini de rămâi uitându-te tâmp după ele. De unde? Nu știu.
Și atunci mă întreb: pe (sau la) mâna cui rămânem?
Pentru că valorile adevărate sunt prea puține și cu șanse mici să ajungă unde le este locul… sau pleacă acolo unde și-l pot găsi. În alte țări.
Pe Liana o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
