Aud parcă din ce în ce mai des în jurul meu “am 40 de ani şi mă simt grozav”, “am 45 de ani, dar arăt minunat”, “are 50 de ani, dar trăieşte ca şi cum ar avea 30”, de parcă bătrâneţea ar fi o boală, ridurile un handicap, iar nepoţii…un blestem! Sunt statusuri şi replici pe care le citesc şi le aud din ce în ce mai frecvent. Parcă mă urmăresc, ca nişte refrene de-a dreptul agasante, revelând o obsesie, poate dintotdeauna sau poate astăzi mai mult decât oricând, a unei fiinţe umane tânjind cu disperare după tinereţea veşnică. Fugind cu groază de bătrâneţe, de riduri, de boală, de declin.
Poate că uităm să îmbătrânim frumos? Şi pentru mine a îmbătrâni frumos nu înseamnă a arăta la 40 tot ca o puştoaică de 25 de ani cu privirea mirată şi tâmpă, nu de la naivitate, ci de la botox. Nu să ai trupul tonifiat şi să porţi îmbrăcăminte ușchită cum aveai în liceu. Nu să ieşi să te distrezi cu fetele străduindu-vă să vă mai simţiţi ca în facultate şi să uitaţi de neîmpliniri ascunse sub preş, zi după zi, în goana asta nebună după fericire perpetuă – nu, să nu care cumva să fie întreruptă, nici măcar o clipă, o zi două, acolo… gândire pozitivă – neabătută! -, succes etern cu orice preț – nu, nici o deraiere – şi tinereţe veşnică. Nu cred că a îmbătrâni frumos înseamnă să vânezi senzaţii şi trăiri întocmai cum aveai în adolescenţă, gonind orbeşte după fluturaşi pe care să îi aşezi, victorios, unul după altul în insectarul intens ( evident!) colorat de trăiri de licean… Sau vânând senzaţii pe care poate nu le-ai avut şi le cauţi acum cu disperare, frizând de cele mai multe ori grotescul şi penibilul.
De ce ascundem ceva ce poate fi, odată asumat, atât de frumos? De ce luptăm cu ceva atât de firesc? De ce ne îngropăm delicateţe, temeri, vulnerabilităţi, fragilităţi, sensibilităţi, neputințe care pot fi, la urma urmei, odată ce te împrieteneşti cu ele, atât de speciale, atât de frumoase?
Foto: Bogdan Dincă
Nu ştiu, între atâţia oameni care zic că nu mai îmbătrânesc, eu, una, am 36 de ani, plini, care au trecut într-o clipă… şi mă sperie asta la nebunie. Aş fi vrut să îmi spună cineva la 25 că frumuseţea trece atât de repede. Că vin valuri de fete atât de frumoase din urmă… Că starea aceea când crezi că poţi să ai totul, să faci totul, să treci peste orice, să o iei din nou şi din nou şi din nou de la început… va trece. Că vei ajunge să oboseşti mai repede, să crezi mai greu, să visezi mai puţin.
Aş fi vrut să îmi spună cineva, mai tare, ca toate greşelile au un preţ, pe care îl plăteşti mai devreme sau mai târziu, inevitabil. Aş fi vrut să îmi spună cineva mai tare, mai clar, mai răspicat, că e un timp pentru toate… că urmează zile cu mai multă oboseală, cu mai multă tristeţe când te priveşti în oglindă, cu mai multe spaime, dureri, amintiri, nu toate frumoase, cu mai multe greşeli, pierderi, înfrângeri, slăbiciuni, lacrimi…. O spun eu acum tare şi răspicat pentru toate cele care cred, aşa cum am crezut şi eu, că tinereţea, frumuseţea, forţa sunt veşnice. Nu sunt. Dar mai spun şi că e firesc să fie aşa. Şi, mai ales, că le poţi înlocui, cu înţelepciune, cu altceva. Care te poate împlini poate chiar mai mult. Sau poate că nu ar trebui să existe un termen de comparaţie. Poate că aici greşim…
Fiecare prag al vieţii noastre şi fiecare lume spre care el ne poartă aduce cu sine comorile şi împlinirile sale, farmecul şi magia sa… şi câte pierzi când încerci să îngrămădeşti chestiile tale vechi în încăperi ce îţi oferă atâtea alte noi comori… Fiecare etapă îţi dăruieşte altceva, într-un alt stil, cu alte nuanţe… îţi întinde cu dărnicie alte noi împliniri în timp ce uneori tu poate cotrobăi neîncetat după cele vechi, pierzând totul…. şi nici nu ştii câte pierzi când apari îmbrăcat ca pentru o petrecere în club, fiindcă tu vânezi starea de licean euforic, la o petrecere la castel, care avea atâtea alte trăiri inedite pentru tine… şi în timp ce în fiecare încăpere a castelului – şi sunt atât de multe, atât de diferite, atât de spectaculoase – te aşteaptă câte o comoară, nebănuit de frumoasă, atât de altfel faţă de ce ai trăit până atunci, tu plângi şi cauţi în continuare senzaţii ce te mint, trăiri ce nu mai sunt la locul lor în filmul ăsta. Şi nici nu ştii că ai obosit să fii cine nu eşti. Să pari mai tânăr decât eşti… Să te minţi în continuare, deşi masca te trădează. Pentru că lacrimile sufletului se văd şi se simt, oricât ai încerca să le maschezi….
Mi-aş dori să învăţăm să ne asumăm cu mai multă demnitate trecerea spre rolul de bunici ce îşi aşteaptă nepoţii cu gutui pe dulap… Să învăţăm să ne iubim mai mult ridurile, să ne învelim în poezie pungile de sub ochi, să înlocuim cu bunătate şi cu înţelepciune prospeţimea de altădată… cu distincţie, clasă şi eleganţă, strălucirea de acum câţiva ani – că ne place să recunoaştem sau nu, destul de mulţi. Să ne trăim cu demnitate bolile, să ne purtăm cu spatele drept neputinţele şi neîmplinirile, fără să le mai ascundem sub preş, sub operaţii estetice sau sub ţinute penibile de adolescenţi.
Poate că tinereţea veşnică nu e o chestie care ţine de riduri, trup tonifiat şi senzaţii de adolescent….poate că tinereţea veşnică e o chestie care ţine mai mult de suflet… Iar sufletul nu se va putea simţi bine decât atunci când învăţăm să îmbătrânim frumos. Nu, nu frumos în sensul de “fără riduri” , pacheţele şi neapărat cinci orgasme pe săptămână. Nu. Frumos în sensul de firesc.
Tinereţea… Mă uit în jur şi tot ce văd e că, pe măsură ce o vânăm mai mult, parcă suntem din ce în ce mai departe de ea…Poate pentru că tinereţea veşnică nu e decât ştiinţa de a îmbătrâni frumos.
Nu ştiu, între atâţia oameni care zic că arată şi se simt din ce în ce mai tineri, eu, una, constat că îmbătrânesc. Şi mă emoţionează şi mă sperie asta la nebunie. Dar cât de altfel, cât de frumos şi cât de absolut firesc este să fie aşa…
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
