Ține-te tare, doamnă! Viața nu-i pentru cele care renunță ușor!

În fiecare din noi trăiește măcar un vis, dacă nu mai multe.

Ne trezim zilnic cu gândul că trebuie sa ajungem la el. La vis, zic.

Coasem planuri, destrămăm planuri, croim altele, că primele, vezi Doamne, n-au fost bune. Nu ne-au dus unde ne-am dorit.

O luăm de la capăt, înverșunate, mai înverșunate de fiecare dată, în dorința noastră de a obține ceea ce visăm.

Și  iarăși se întâmplă să nu reușim!

Dar asta nu înseamnă că ne lăsăm. Nuuuuu… țesem alte strategii, mai trăsnite ca noi, fără să ne gândim o clipă la zilele, nopțile, săptămânile, apoi lunile, care trec pe lângă noi goale, fără să vedem frumusețea zilei pe care am fi putut-o trăi.

Categoric, visurile trebuie să facă parte din viața noastră, ba mai mult, ne fac viața mai frumoasă. Asta, atâta timp cât ne lasă să trăim frumos și liniștit. Cât nu devin bolnăvicioase. Dar dacă trăim cu mințile întunecate de visuri, uităm să mai trăim clipa. Uităm să ne trăim viața în goana dementă după obsedantele visuri.

Unii vor spune ca suntem ambițioase.

Eu aș spune că suntem doar inconștiente trăind așa.

Visăm cu ochii deschiși să rămânem mereu tinere. Eiiiiiii… Doamne! Cine n-ar vrea?

Luptăm pentru asta cu toate armele de care auzim sau dispunem. Facem din asta o obsesie uneori. Lupta cu natura însa, nu e dreaptă. Natura învinge mereu. Ba mai mult, se poate răzbuna. De aceea spun nu categoric silicoanelor, botoxului si altor minuni de genul ăsta. Eu optez pentru mișcare. Sport. Și ăsta cu limite, că nu vreau să arăt ca un bărbat, doar mușchi și pătrățele. Sau la fel de rău, sa fiu doar piele si oase.

Tinerețe fără bătrânețe există, dar nu mi-o doresc și nu v-o doresc!

Îmi zice o prietenă: ce bine ar fi să rămânem pentru totdeauna la 40 de ani. Nu știu de ce, dar mi-a rămas înfiptă ideea în cap ca un cui. N-aveam timp să gândesc atunci, dar ce îmi spusese ea, îmi amintea de ceva. Da, mi-am amintit apoi, cineva îmi făcuse o urare de ziua mea, urare care mă zgâriase pe timpane. Am ignorat-o atunci și am trecut ușor peste ea. Îmi urase tinerețe fără bătrânețe! Frumos gând.

Mă gândeam acum că mi-aș dori să am mereu  40 și de ani, așa cum îmi urase prietenul acela. Dar brusc m-a plesnit un ceva peste creier. Adică ce? Să n-apuc bătrânețea??? Ești nebună,  femeie? Vrei să mori la 40 și de ani? Numai așa poți rămâne mereu la vârsta asta! Ptiu, drace! mi-am zis. Nu, nu vreau! Nu vreau!!  Cum să vreau?!? Aștept bătrânețea cu brațele larg deschise și zâmbetul pe față, cu riduri și baston dac-o trebui și cu tot tacâmul! Cum o fi ea, dar s-o apuc si să mă pot mișca singură! Sufletul meu poate să stea la 40 – 50 de ani cât vrea. Trupul însa nu va sta nici dacă soarele nu va mai apune niciodată.

Așa gândind, îmi spun de fiecare dată când nu reușesc: „Ține-te tare, doamnă! Viața nu-i pentru cele care renunță ușor!” 

Și-apoi, pe plută, îmi iau visele sănătoase în spinare și-o iau de la capăt, trăind veselă (sau mai mai puțin veselă), fiecare zi pe care viața mi-o dăruiește!

Pe Liana o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.