N-am mai dat de ceva vreme prin gândurile mele, cu foaie și pix, pregătit să iau notițe și să mai învăț câte ceva de la trecerea prin viață. E atât de frumoasă teoria conform căreia Timpul are puterea asta mistică de a vindeca totul. Sufletul rănit, inima frântă, ochii încețoșați de lacrimi… Dar, oare chiar așa să fie?
Am încercat și eu, după ce mi-am dezbrăcat sufletul de tot în Am iubit și am pierdut, să fac liniște, să aud fiecare tic și tac al ceasului și să îi dau șansa timpului să… vindece. Ce-i drept, fiind un termen atât de relativ, se vor găsi mulți sfătuitori care să îmi spună că nu i-am dat timp timpului (și acum o înțeleg mai bine pe Feli) și că, după treizeci de zile, e prea devreme să consider că un suflet amputat nu se mai poate lega de nimic ce să îi ofere bucurie și lumină, să îi dea motivație pentru fiecare zi și putere să zâmbească mereu, orice i-ar arunca viața în față. Teoria relativității se lasă redescoperită în fiecare zi și, dacă doi ani cu sufletul lipit de al ei au trecut ca o zi, o lună fără ea trece de parcă fiecare zi ar sta în loc luni sau ani, râzându-mi în față perfid și cu o aroganță greu de descris în cuvinte.
Tot relative sunt și trăirile acestui suflet blestemat… Blestemat să iubească până la sânge, indiferent că e iubit la fel sau tratat cu indiferență, blestemat să vadă tot ce e mai frumos în ceea ce e dincolo de puterea lui de a cuprinde.
Mă plâng? Chiar deloc. Doar constat, ca o radiografie a formei ei din pieptul meu, că în loc de un La mulți ani! în momentul în care serbam primul nostru sărut sau prima noapte de dragoste, e mai înțelept să îmi mușc limba și buzele (oricât mi-aș dori ca ea să fie cea care mi le mușcă, plină de pasiunea pe care așa repede am considerat că mi se cuvine) și să merg mai departe zâmbind, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Oricum, nu cred în întâmplare, ci în asumarea totală a faptelor noastre, așa cum o carte pe care tocmai am citit-o menționa foarte frumos că nimic din viața aceasta nu trebuie regretat. Și nu! Nu regret nimic din ceea ce a fost între noi (greșit în accepțiunea unora – dar dacă îmi păsa de gura lumii, nu aș fi știut ce înseamnă fericirea cu adevărat), dar nu pot să nu regret ceea ce nu a fost!
Atâtea visuri pe care am îndrăznit, după ani și ani, să le înzestrez cu aripi, și să le las să zboare cu fluturii, libere spre soare, spre lumină și căldura pe care o aducea în sufletul meu fiecare clipă din prezența ei, au ajuns acum să provoace mai multă durere decât simțeam înainte să le cunosc.
Nu vreau să mă pierd în cuvinte, dar foarte valabilă este analogia proverbului „E mai bine să fi iubit și suferit, decât să nu fi iubit niciodată” în ceea ce privește visurile noastre. Visează! Profită de inspirația pe care o ai în persoana de lângă tine și îndrăznește să ai cele mai nebune și irealizabile visuri, dintre cele care te fac să te trezești dimineața cu un zâmbet larg pe buze, dintre cele care nu te lasă să adormi noaptea, în timp ce privești tavanul și le clădești cărămidă cu cărămidă, în cel mai mic detaliu. Oricât de corectă ar fi viața, tot va veni momentul în care să îți ia înapoi, la fel de pe furiș cum ți-a și oferit-o, pe acea persoană lângă care orice lucru părea posibil și lângă care sufletul era fericit să viseze în fiecare zi mai mult și mai departe.
Tot timpul, bată-l vina, e cel care trebuie judecat și când vine vorba de amputarea sufletului, și e atât de clar că, dacă trăirile nu au fost superficiale și dacă inima a fost larg deschisă și i s-a permis să iubească la capacitate maximă, nimeni, niciodată, nu va putea înlocui o astfel de persoană din sufletul nostru. Lacrimile se usucă (chiar dacă se vor găsi mereu momente, amintiri și locuri care să le aducă la suprafață, asemenea unui izvor de munte), timpul își face treaba și trece nesimțit pe lângă noi, fie că ne vedem sufletul pereche în fiecare zi, fie că trec zile în șir în care nu ai nicio idee unde e și ce face.
Și atunci îmi vine din nou în minte o piesă care, în urmă cu ani, îmi plăcea doar, iar acum o înțeleg, o simt și o trăiesc la virgulă, atunci când mă întreb ca Lionel Richie: Are you somewhere feeling lonely? Or is someone loving you?” Că, oricum, dreptul la I want to tell you so much, I love you l-am pierdut de… timpul știe când!
Guest post by Paul
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
