Problema timpului i-a preocupat pe scriitori încă de la Epopeea lui Ghilgameș. Nici nu e de mirare, din moment ce timpul, ca temă literară, e un zăcământ inepuizabil de inspirație. În fond, oricât am încerca noi să-l măsurăm, să-l fixăm într-un cadru rigid, să-l controlăm, el ne are pe toți la degetul lui mic și ne joacă destinele la ruletă.
În Timpul nostru, romanul Mirunei Vasiliță (Editura pentru Artă și Literatură, 2024), autoarea face un pas în față, mergând cu grijă pe sârma dintre real și paranormal, și transformă timpul într-un personaj. Și nu unul oarecare, ci un personaj-jucător. Astfel, Timpul este o apariție spectrală, translucidă, cu multiple valențe – când un voyeur poznaș, când un receptacul de înțelepciune, când un martor tăcut al evenimentelor, când direct implicat în ele. E suficient să șoptească o vorbă în urechea unui personaj și șoapta respectivă devine gând, tresărire, fiori pe șina spinării, senzație de piele de găină.
Timpul trece lejer din vara lui 2019 în anii 1924-1935 și viceversa (cele două planuri în care se petrece acțiunea). O face ca și cum ar traversa Calea Șerban Vodă (nu am ales la întâmplare o stradă cunoscută din București, ci un loc relevant pentru poveste), pentru a derula în fața cititorilor, filă după filă, saga familiei Pahone. Ca în orice sagă, pentru a menține curiozitatea celui care citește trează, Miruna Vasiliță presară puțin mister – dispariția străbunicii Lorendi, în cazul de față, și impactul pe care îl are această dispariție asupra urmașilor, de la băiatul lui Lorendi, Simion, până la strănepoata Alice.
„Descopăr ceva neașteptat în povestea familiei Pahone, ca o pepită de aur acoperită pe jumătate de mâl, dar a cărei strălucire te face să te oprești în loc. Simt aerul din jurul meu vibrând și înțeleg că această fâșie a poveștii pulsează încă de viață. Aleg să nu mai stau pe gânduri, iar în clipa următoare sunt alături de el.”
Parcurgând romanul, ai senzația că niciun cuvânt nu este de umplutură, fiecare vocabulă e așezată la locul ei cu precizie de ceasornicar. De asemenea, ornamentația figurilor de stil este discretă, în spirit modernist – Art Deco cu elemente de Art Nouveau – nu degeaba jumătate din poveste se petrece în perioada interbelică. Însă, după mine, cele mai izbutite pagini, stilistic vorbind – cele care dovedesc virtuozitatea literară a Mirunei Vasiliță – îi aparțin tot Timpului:
„Sunt doar o proprietate a universului, cum ar spune unii, dar pe mine această calitate limitată nu mă prea încântă. […] Sunt lumina tot mai puternică ce-și face loc printe coroanele bogate ale copacilor. Sunt adierea ce înclină ușor arbuștii doldora de hortensii. Sunt amintirea vagă a secretelor de familie ce pulsează sub suprafața vieții de zi cu zi și așteaptă să fie descoperite. Sunt anticiparea difuză a unor întâmplări ireversibile. Sunt clipa de față, în care ea inspiră adânc. Sunt, pur și simplu.”
Mai există destule personaje și elemente care să-ți facă cu ochiul, să arunce un cârlig și să te prindă în mreje – o grădină de hortensii, un bătrân căruia i s-a prezis o viață lungă (blestem sau binecuvântare?, vă las pe voi să descoperiți) – totuși, cel mai indicat este să mergeți pe urmele lui Alice, să dezgropați împreună secretele familiei Pahone. La urma urmei, Timpul este cel care le știe pe toate, noi suntem simpli călători într-o poveste ce merită descoperită – povestea familiei Pahone, scrisă cu talent de Miruna Vasiliță!
Pe Mihai îl puteți urmări și aici.
Dacă și tu vrei să recomanzi o carte în stil mai personal, ești binevenit/ă. Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Splendidul brad de la Claridge’s, Londra
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
