Cum se poate echilibra balanța între libertate și solitudine? În primele zece minute din L’Avenir, spectatorul ar putea fi ușor timorat de cele câteva clișee cinematografice post-Nouvelle Vague. Greu de crezut că niște liceeni pot filosofa pe seama viitorului actualei societăți. Șarmul operei cineastei Mia Hansen-Løve se regăsește în portretul (ocolind caricaturizarea) unei femei mature, un portret care descrie complexitatea psihologică a tuturor personajelor surprinse. Nathalie este modelul femeii aflate în apogeu, silită de viață să re-învețe să trăiască singură, fără soț, fără copii și fără mamă. Nu este cazul vreunei depresii sau a unor crize de isterie, totul este «mezzo note», cu tonalități dulci între gravitate și lejeritate. Filmul basculează în ironie, îndeosebi scenele cu pisica „neagră, bătrână și obeză” (botezată, deloc surprinzător, Pandora!) care, adesea, ne duce cu gândul la felina din seria americană The Night Of. Mia Hansen-Løve a convins exigentul juriu de la Festivalul de Film de la Berlin, prezidat de Meryl Streep, care i-a acordat Ursul de Argint pentru regie.
Cineasta povestește, cu tonul dulce-amărui, despre eterna cursă în căutarea fericirii. Și, ca totul să fie în deplin acord, Nathalie își petrece timpul alergând după autobuz, tren sau după taxiuri, parcă născută să fie mereu în mișcare, dar lipsită de orice undă de panică sau nervozitate. Ultimele cadre din film o prezintă cu nepotul, nou-născut, în brațe. Pelicula este o permanentă alternanare între cuvinte și liniște, din care nu lipsește umorul și autorironia („Passé 40 ans, on est bonne à jeter”). Comunista de odinioară face cumpărturi, dar, totodată, nu încetează să-i invoce pe Jean-Jacques Rousseau sau peVladimir Jankélévitch pentru a oferi modele tinerilor. Această dramă inteligentă este iluminată de prezența radioasă a încântătoarei Isabelle Huppert. Eroina principală, cvadragenara Nathalie, își iubește profesia – predă filosofie la un liceu parizian și este coordonatoarea unei colecții de studii filosofice la o prestigioasă editură din Paris. Scopul său? Să ofere elevilor cheia gândirii (independente), să-i învețe pe tineri să găsească singuri soluții pentru problemele vieții.
Căsătorită cu un profesor de filosofie (cu idei conservatoare), are doi copii, abia ieșiți din adolescență și trebuie să o îngrijească permanent pe mama sa, o fostă manechină, cu reale probleme psihice. Traiul burghez o face pe această femeie matură să nu adereze la ideile (ce țin de libertarianism) tânărului Fabien (Romain Kolinka), fostul ei elev. Continuă să publice studiile filosofice, deși e agasată de marketingul agresiv. Când soțul ei (André Marcon) o părăsește pentru o femeie mai tânără, iar mama sa moare, Nathalie hotărăște să învețe să ia totul de la început și face primii pași prin vizitarea protejatului său, la Vercors. La o astfel de femeie, umorul devine politețea disperării. În noua situație –ambiguă – va încerca să stabilească un acord astfel încât să nu afecteze libertatea nimănui, iar vechile legături să nu se degradeze. Aluzivă, lejeră și cu accente grave pe atmosferă, regia ajută spectatorul să traverseze cu ușurință acest univers intello-chic. Nathalie zugrăvește arta de-a trăi fără compromisuri sau permanentul exercițiu spiritual. Suverană în acest univers este inegalabila Isabelle Huppert. O putem surprinde în acea vibrantă traiectorie, plină de sensibilitate, în care viața devine o adevărată probă (găsirea sensului profund filosofic). Femeia matură de pe ecran învață „să moară puțin câte puțin”, dar să rămână fermă, păstrând distanța cuvenită dintre spiritul critic și curiozitate – Nathalie este ironică, nostalgică și sceptică în egală măsură. Mia Hansen-Løve abordează cu serenitate condiția femeilor trecute de pragul celor patruzecei de ani, adesea considerate, de unii – „bune de aruncat la gunoi”/„femmes bonnes à jeter à la poubelle”. Povestea din L’Avenir este, în fapt, cea a unui dezastru, a unei catastrofe pe care filosofia se vede nevoită să o contempleze cu un calm uimitor. Deși este relatată precum o melodramă încărcată cu strigăte și lacrimi, dar și cu solitidinea copleșitoare, drama se relevă grație interpretării impecabile a lui Isabelle Huppert. Aflată mereu între două puncte diferite, actrița face ca stoicismul filosofic al eroinei să pice în mișcările unui clovn placid care-și exprimă durerea cu mult umor: aruncă buchete de flori, se ocupă de crizele suicidare ale mamei depresive, discută cu preotul, merge (neînsoțită) la cinema, sortează cărți, o îngrijește pe nedorita Pandora și aleargă într-o cursă fără oprire („Last but not least”).
Cineasta „profită” de eroina sa pentru a contura o satiră la adresa tarelor societății occidentale actuale, în care mercantilismul a detronat cu violență pasiunea pentru a gândi. Delicatețea filmului rezidă în permanenta circulație a obiectelor și a trupurilor, ce devin detalii simple și concrete, vizibile și sensibile, ce relevă doliul și zbuciumul interior al personajului central (Nathalie). Decorul (Decorul: Anna Falguères) însoțește mereu evoluția stărilor interne ale eroinei – e plin de fantome, de afecte, dar și de speranță. Renunțarea la traiul tihnit al unei lungi vieți conjugale se reflectă tot în spații: abandonarea peisajelor din Bretania, partajul bunurilor (cărți!), spațiile noi din Vercors. Scenariul încearcă să profileze frumusețea tristă a persoanei care-a descoperit libertatea.Tema iluziei se face văzută datorită briliantei piste false care, încă de la debut, va induce spectatorului ideea unei idile (de tip oedipian) cu Fabien, care o așteaptă (mereu) la ieșirea de la cursuri sau în gară. Apoi, schimbul de volume poate fi asemuit cu unul de suflete. Permanent, eroina va stabili un acord perfect între viața privată și profesie. Cărțile pe care le citește sunt ecourile propriei sale existențe: Difficile liberté de Emmanuel Levinas, La Mort de Jankélévitch sau Les Pensées de Pascal din care Nathalie redă un pasaj la funeraliile mamei:„L’Avenir semble compromis.”
Pe străzile din Paris, printre peisajele din Vercors sau Bretania, primăvara sau iarna, imaginea (Imaginea: Denis Lenoir) este de-o frumusețe fără de cusur. Natalie, acest „mic soldat” înaintează, aleargă, urcă, coboară…funcționează. Filmul urmărește ritmul lui Nathalie, curge precum merge Isabelle Huppert și e purtat pe notele din coloana sonoră supervizată de Raphael Hamburger. Eroina regăsește senzațiile pe care le crezuse uitate: căldura unei îmbrățișări într-o gară pustie, savoarea trăncănitului despre lucrurile (aparent) neimportante, dulceața gânguritului unui bebeluș. Re-învățarea, reluarea și transformarea unei înfrângeri într-o victorie este lecția despre libertate pe care Nathalie ne-o spune pe ecran. În L’Avenir, totul se reunește într-o nuanțată formă culturală, dar cu mesaje directe și clare – în care transmiterea de emoții și sentimente se realizează între diferite generații prin canale asemănătoare:părinte-copil, profesor-elev.
Regia: Mia Hansen-Løve
Scenariul: Mia Hansen-Løve
Imaginea: Denis Lenoir
Decorul: Anna Falguères
Costumele: Rachèle Raoult
Sunetul: Vincent Vatoux, Olivier Goinard
Montajul: Marion Monnier
Distribuția:
Isabelle Huppert – Nathalie Chazeaux
André Marcon – Heinz
Romain Kolinka – Fabien
Édith Scob – Yvette Lavastre
Sarah Le Picard – Chloé
Solal Forte – Johann
Elise Lhomeau – Elsa
Lionel Dray – Hugo
Durata: 102 min.
Premii :
Berlin International Film Festival, 2016 – Best Director: Mia Hansen-Løve
Selecții oficiale în festivaluri:
New York Film Festival, Istanbul Film Festival, Bucharest International Film Festival,
Taipei Film Festival, New Zealand International Film Festival, New Horizons Film Festival, Melbourne International Film Festival
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
