Parcă merg pe sârmă. Am nevoie de echilibru. Sub picioarele mele se deschide un hău la care mi-e frică doar să gândesc. Nu mă uit în jos. E prea adânc. Nu mă uit în spate. Nu mai e nimic. Nu mă uit în față. Nu se vede nimic. Ceață.
Deschid ochii dimineața și mă întreb ce zi e. „Oare e târziu?” Nu știu dacă e luni, marți, miercuri sau joi. Toate zilele seamănă atât de bine între ele. Identic. Aceleași cărți, aceleași cafele urmate de un șir de căni de ceai. Aceleași neliniști. Același program, cu precizie de ceasornic. Aceleași nopți albe. Urmează alte dimineți cu aceleași întrebări. „Ce zi e? Oare e târziu?”
Schimb ținuta.
Timpul e de capul lui. E o entitate asupra căreia nu mai am control. Controlez spațiul. Sunt ordonată. Am nevoie de timp. Și timpul fuge de mine ca un animal sălbatic. Eu îl urmez. Refuz să dorm, să câștig mai mult timp. La 3 a.m. știu că am eșuat. Sunt obosită. O să încerc mâine din nou.
Mi-e frică să nu cad.
Am nevoie de echilibru.
Citiţi şi
Împreună până se va face târziu în noi
Ea ar fi trebuit să vadă, să știe, să mă vadă
Îndrăgostește-te de o femeie care nu are nevoie de tine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
