Pentru noi, bărbații, de la care înțelepciunea populară are cerința de a fi doar puțin mai frumoși ca dracul, este mai ușor. Aruncăm o privire în oglindă, poate două când ne bărbierim și ne-am făcut datoria pe ziua în curs, poate chiar pentru următoarele două zile – n-avem timp (nici înclinație, nici exercițiu) de a desluși un rid nou, o pată, cât de hidratată este pielea, subțierea buzelor.
Pentru femei, procesul de îmbătrânire este mai dificil. Societatea cere mai multe de la ele și prețul psihologic plătit pentru trecerea timpului este cu atât mai mare, cu cât natura a fost mai darnică. Oglindirea cotidiană obligatorie și spiritul de observație al detaliului le forțează să observe aceste semne lăsate de vreme pe corp, pe chip.
Este în natura umană să ne luptăm până la capăt, chiar și pentru cauze despre care rațiunea ne spune că-s pierdute. N-am să fiu acela care să spun că lupta nu trebuie dată. Ne gândim la bunicii sau chiar la părinții noștri care au tras frâna de mână a vieții încă de la 40-50 de ani și, odată ajunși la pensie, se îmbracă în negru și încep să-și planifice „ultimul drum”. Ignorând speranța de viață tot mai ridicată, își cumpără „garsoniere la cimitir” și vorbesc prea des de un lucru care nu-i sub controlul lor. Noi, spre deosebire de ei, vrem mai mult. Este natural și normal să dorim mai mult decât predecesorii noști.
Problema rezidă în „cât de mult este prea mult?”. Pentru că o luptă zilnică se poate transforma ușor în obsesie. Obsesiile se transformă ușor în acțiuni cu final nefericit. Cunoaștem cu toții chipurile care, în loc să poarte cu demnitate trecerea timpului, sunt schimonosite de cuțitul chirurgului estetician, împietrite într-o tinerețe artificială. Marketingul și psihologia încurajează – direct sau indirect – această obsesie a tinereții veșnice. Nu pot să vă spun de câte ori mi-a fost, în America de Nord, arsă retina de bătrâne de 70-80 de ani îmbrăcate în pantaloni yoga sau spandex. La club sau restaurant întâlnești deseori oameni trecuți de jumătatea vârstei care încearcă să-și retrăiască tinerețile zbuciumate. (Cândva am să vă povestesc despre seara celibatarilor și ce impresie mi-au făcut bunicile de 58-65 de ani cu decolteu la fel de lung ca și sânii lor, care dansau frecându-se între picioare.) Pe youtube se înmulțesc clipurile cu cei care-și pierd dantura sărind cu parașuta. Ca-n absolut orice, răspunsul nu este „da” sau „nu”, ci în măsura în care ne agățăm de anii tinereții.
Timpul nu are putere asupra noastră decât dacă îi dăm putere. Ceea ce mulți nu realizează este că-i dau putere și atunci când se văită de trecerea lui, dar și când îi neagă puterea. Clișee verbale precum „Ești la fel de tânăr cât ți-e sufletul” și „Vai, dragă, de ce spui când eram tânăr? suntem încă tineri”, nu fac decât să confirme spaima noastră. Nu vedem oameni de 20-25 de ani postând pe Facebook zicale despre tinerețea sufletului pentru simplul motiv că ei nu trebuie s-o declare: e o stare de fapt. Prostiile și excesele lor nu sunt artificiale, insuflate de o dorință pătimașă de a fi tineri, ci sunt doar consecința acestei etape din viața lor.
Ne cantonăm în asemenea clișee ca, uneori, chiar în următoarea clipă, să ne prăbușim sub grija corpului care – ca o mașină cu oarece kilometraj – nu mai funcționează ca la început. Avem cu toții prieteni care vorbesc obsesiv despre problemele lor medicale, despre leacuri și soluții, și pot continua ore întregi pe acest subiect bătrânesc. Da, nu mai funcționează ca la 20 de ani – și ce-i cu asta?! Ia o pastilă, bea un ceai și nu invoca diavolul numit Timp cu obsesii. Am pomenit cuiva despre o durere în genunchiul stâng și m-am trezit că, la fiecare conversație, eram întrebat cu îngrijorare ce-mi mai face genunchiul, ce a spus doctorul, ce am de gând să fac? Doctorul mi-a spus ceea ce știam și singur. Mi-a dat o veste bună și una rea. Vestea cea bună era „Nu-i nimic deosebit – e vârsta!” iar cea rea era… aceeași „E vârsta. N-ai ce-i face, doar dacă se înrăutățește vom face operație.”
A lupta, pe tăcute, cu adunarea anilor e un lucru minunat și cred că trebuie încurajat pretutindeni, mai ales în cultura noastră. Îmi plac la nebunie multe dintre persoanele de vârsta a III-a pe care le-am întâlnit în America de Nord – ele poartă rochii în culori vesele, pastel, ei poartă blugi și ciocate. Vizitează multe, își cumpără mașini sport, de două locuri (copiii au crescut) și fac șuete pe terase. Merg la sală și fac exerciții adecvate vârstei. Asistența pentru creșterea nepoților este ocazională – o săptămână sau două, sau un weekend ici și colo – pentru că au ajuns la „vârsta de aur” și au lucruri de făcut.
Tinerețea este o situație contra-intuitivă, ceva similară cu „a fi cool”. La fel cum acel sau acea ce încearcă să fie cool, nu mai este cool, aidoma și tinerețea interioară îi părăsește pe cei neagă existența maturității sau chiar a bătrâneții.
Tinerețea veșnică despre care ne spun clișeele există, dar este pe dinăuntru, nu pe dinafară. Nu are legătură cu retrăirea vieții haotice de la 20 de ani; nu are legătură cu ruinarea financiară cu tratamente cosmetice sau estetice, combătând fiecare rid și fiecare pată pe ten, îndârjindu-ne să stăm în competiție într-o categorie pe care am depășit-o de zeci de ani. Tinerețea veșnică ține doar de ideea că nimic nu s-a terminat până nu s-a terminat cu adevărat și că viața este un cadou care trebuie savurat până în ultima clipă.
N.B. Autorul are în pregătire o carte ce va apărea curând la Editura Tritonic. Stay tuned! 🙂
Citiţi şi
Țara în care nu te poți compromite
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
