– De ce oamenii vin și pleacă, și revin, și noi îi primim iar, și iar? m-a întrebat copilul meu curios și dornic să afle despre lume și viață.
– Oamenii care tot vin și pleacă din viețile noastre revenind de fiecare dată, au cuiburi în inimile noastre.
– Facute de cine? a continuat Maya.
– Făcute chiar de noi.
Și, ca de obicei, într-o întrebare de-a ei găsesc răspunsuri pe care le-am căutat în mine dintotdeauna. Mereu am știut că în viața mea sunt și păsări călătoare, și-atunci, ca să nu se rătăcească în drumurile lor, le-am făcut câte un cuib în care să revină. De obicei, păsărelele astea pleacă toamna și se întorc primăvara, fix după calendarul păsărilor călătoare. Nu prea rezistă la frig. Nu prea le plac intemperiile. Se orientează după soare și se duc cât mai aproape de el. Bine, ele or să spună că au plecat puțin să însoțească soarele și să se asigure că el o să ajungă din nou pe strada mea. Iar când primele raze de soare cheamă firul ierbii afară din stratul de zăpadă, îmi vor prezenta astrul ceresc precum un trofeu pentru care o pasărea călătoare a străbătut mări și țări, a colindat văi si câmpii ca să mi-l aducă…
Discuția cu copilul ajuns adolescent ar fi putut să se oprească aici. Dar inspirația ne-a dus mai departe și am înteles că, iarna cuiburile se văd mai bine între crengile goale de frunze, sunt mult mai ușor de observat. Unii am construit cuiburi micuțe de culoarea lemnului care aproape se contopesc cu copăcelul în care stau ascunse. E și motivul pentru care foarte puțini știu de existența lor… Alții și-au colorat cuiburile strident, să fie siguri că păsările plecate le găsesc la întoarcere. Ei nu știu că niciodată pasărea nu-și mută cuibul. Nu vine o pasăre străină să ocupe cuibul surorii ei.
– Cuibul se întreține cu grăunțe. Una câte una. Pui in fiecare zi câte o graunță mică acolo și la întoarcere pasărea are și cu ce să se hrănească, nu doar adăpost. “Iar a venit” o să spun când dă căldura și se întoarce așa cum se întorc toate păsările călătoare.
– Pentru că ai păstrat căsuța din copac. Tu ai pus apă și semințe în fiecare zi, mi-a răspuns copilul meu deștept.
– Normal, mama, ce pasăre ar prefera să stea creanga pe-o crengă atâta timp cât are o căsută construită în copac numai si numai pentru ea?
Și-am încălecat pe-o șa și… l-am privit pe Coșbuc cu alți ochi.
Dintr-alte țări, de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi Veniți cu bine! De frunze și de cântec goi, Plâng codrii cei lipsiți de voi. În zărea cea de veci albastră Nu v-a prins dragostea sihastră De ceea ce-ați lăsat?
Pe Mirela o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
