De un timp, nu mai am nimic de spus. Despre nimic. Acum îmi vine să vorbesc doar despre mine.
O vreme nu ştiam că exist! Când mi-am dat prima dată seama de asta, m-am speriat. Am crezut că am schizofrenie şi că, probabil, văd în mine, un alt om. Că sunt doi sau, mai rău, că sunt altcineva. Nu aveam nici măcar percepţia faptului că exist.
M-am căutat şi sub preş… sub acel preş unde m-ai ascuns tu, de mine. Şi după uşă şi între siclele tale de vin… şi în dressingul plin de haine pe care nu le mai purtam. Eram preocupată să nu arăt prea bine, pentru că aşa mă învăţaseși tu.
O vreme nici pene în aripi nu mai aveam. Şi cum aş fi putut să zbor?
Am crezut că aripile mele nu contează. Că este suficient să avem împreună o singură pereche de aripi şi că astfel voi zbura mereu alături de tine. Am văzut în ale tale mai multă forţă. Şi cu atâta iubire şi dorinţă, le-am îngrijit doar pe ale tale. Acum râd, nu mai este nici măcar un râs ironic. Este un zâmbet de acceptare şi mulţumire!
Îngrijind aripile tale, smulgeam pană cu pană din ale mele şi ţi le ofeream. A durat ceva până să înţeleg că nu le puteam lipi cu nimic. La cea mai mică adiere, zburau odată cu vântul. Am insistat!
Am smuls toate penele mele şi le-am lipit la tine. Am crezut că fiind atât de multe, vor fi mai puternice şi că vântul nu le va mai duce departe. Le-am lipit cu sânge ultima oară. Până te-ai înalţat în adirea vânturilor reci, le-ai avut însângerate. Cu sângele meu. Tu priveai răbdător cum lipesc pană cu pană. Mi-am înţepat toate degetele. Am pus picătură cu picătură, aproape tot sângele meu.
Tu mă priveai aşteptând să le repar. Te uitai la mine şi cereai mai mult şi mai mult! Picătură cu picătură, mi l-ai cerut pe tot!!! Cât sânge din trupul meu şi câte pene din aripile mele.
Într-o zi nu am mai avut. Nici sânge şi nici pene. Nici măcar nu m-ai privit. Mi-ai spus din uşă!
Nu ai ştiut de ce, dar ai simţit să pleci! Te-ai întors, ţi-ai întins aripile negre şi ai zburat în cuibul tău. Aşa am rămas eu privind la zborul tău, neputând nici măcar să mai zbor după tine. Nici să ţip după tine nu am mai putut. Am stat şi te-am privit, până când nu te-am mai văzut. Nu am plâns. Tot ce am putut face, a fost să dorm! Înainte de a-mi permite să sufăr, a trebuit să am cu ce. Să am forţă pentru a suferi. Să am putere să plâng şi să povestesc despre tine. Cred că am dormit trei zile. Apoi am simţit că pot să mă ridic din pat, să trag draperiile şi să încep să merg. Am mers la început prin casă. Apoi am ieşit câte puţin. Cel mai departe am fost cu gândul.
Eram hotârâtă să încep să sufăr! Dar nu s-a mai întâmplat asta!
Acum aveam totuşi, motiv de altă supărare. Lipsa durerii după plecarea ta! Mă învăţasem atât de mult cu ea!
Am găsit repede motiv să plâng, vrând să jelesc plecarea ta. Plângeam la ştiri, plângeam la filme şi văzând bătrâni cerşind pe stradă. Ce am mai plâns! Am plâns străinii şi câinii vagabonzi, am plâns copiii chinuiţi, am plâns pădurile tăiate. Am pâns de plânsul meu, am plâns după aripile mele.
Iar într-o zi, fară să ştiu, un vânt călduţ bătând din spate, m-a înălţat puţin. Am prins curaj şi am privit în spate. Şi între timp, le-aveam din nou! Erau atât de albe!
Acum am aura cât tot Bucureştiul şi aripile se întind peste toate locurile pe care le-am vizitat împreună. Şi nu mă mai tulbură. Am aripile întinse peste marea de azur pe care am vizitat-o împreună. Şi pentru că ea este atât de albastră, iar ele atât de albe, mă oglindesc în ea şi uite-aşa, mă văd albastră. Mai prind şi culoarea pădurilor pe care le cutreieram. Şi galbenul lanurilor de rapiţă. Se vede şi o umbră de mac. Doar un mac. Restul s-au ofilit… dar nu ştiu cum, unul nu moare niciodată.
Ale mele nu au fost niciodată negre. Au fost albe sau nu au fost deloc!
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
