București, 1930
O ploaie călduță de început de septembrie se lăsă pe Calea Victoriei, făcând trotuarele să lucească. Ferestrele clădirilor erau scăldate într-o lumină caldă, de caisă coaptă, ce se revărsa pe stradă. Jeni nu se așteptase la o schimbare atât de drastică atunci când plecase de acasă și soarele strălucea pe cerul lipsit de nori. Acum, pantofii eleganți îi erau împroșcați cu noroi, căci prinsă în vâltoarea gândurilor haotice care se suprapuneau și pierdeau unul în altul, nu evitase la timp o baltă proaspăt formată. Își netezea continuu rochia din mătase crem, în încercarea disperată și zadarnică de a scăpa de transpirația din palme. Măsuțele de pe trotuare erau acum goale, iar Jeni își putea auzi atât bătăile inimii, cât și respirația, iar amestecul de coliere lungi și scurte se agita în jurul gâtului lung, în ritmul pașilor ei apăsați.
Pălăria cu bor mic îi umbrea complice ochii tulburați, ca ai unui condamnat la moarte, iar cele două spirale aurii care-i încadrau chipul i se legănau alene în vânt. Jeni era o tânără femeie de douăzeci de ani abia împliniți, la iubirea căreia speraseră bărbații cei mai frumoși, însă ea visa la unul singur, căruia i se dăruise trup și suflet. Nici măcar nu-i păruse rău când familia ei aflase, căci asta însemnase că avea s-o ia de soție, lucru pe care amândoi și-l doreau cu ardoare. Curând însă avea să afle că nu era așa, că dragul ei Radu nu visa la nicio familie și cămin cu ea, iar ceea ce fusese o pasiune mistuitoare – dacă dragoste nu o putea numi – se transformase rapid în cel mai profund dispreț din partea lui. Se însurase cu ea, căci nu avusese încotro, însă parcă își propusese ca pentru restul vieții să-i facă zilele amare, s-o umilească, s-o înșele, să se răzbune pentru nenorocirea pe care i-o cauzase. Nici n-o părăsea, deși ar fi putut face asta, însă Jeni era bogată nu doar cu numele, spre deosebire de el care se trăgea dintr-o familie căreia nu-i mai rămăseseră decât reputația și datoriile.
Ajunse la intrarea în Capșa, știind că era totul sau nimic. Ar fi putut să se întoarcă, să dea uitării această seară, să se culce în speranța că noaptea avea să-i limpezească gândurile, însă ceva o ținea în loc, de parcă ar fi prins rădăcini. Dacă o vedea cineva stând așa rigidă pe Calea Victoriei, netezindu-și fără încetare rochia, cel mai probabil se gândea că era o tânără oarecare, ce se agita prea mult pentru lucruri care contează prea puțin. Dacă era cineva cunoscut însă probabil o privea cu milă, căci lipsa de respect cu care o trata Radu era subiect de bârfă printre cucoane și nu numai. Acest gând dureros o făcu să tragă aer în piept, iar în momentul în care expiră, simți că își golea trupul de orice îndoială. Nu exista cale de întoarce. Nici cunoscuții, nici necunoscuții care a fi putut s-o vadă stând în ploaia măruntă n-aveau cum să știe adevărul. Cine ar fi putut ghici că Jeni Zamfirescu, cea mereu frumoasă și tăcută, păpușă de porțelan fără inițiative, care nu știuse niciodată să se impună nici în fața familiei, nici în fața soțului, purta în geanta ei cu tăietură rotunjită un cuțit. Cu câteva zile în urmă decisese că lumea nu era suficient de încăpătoare pentru amândoi.
Trecu pragul și schimbarea bruscă de temperatură și de lumină o blocă din nou în mijlocul pasului. Îl căută cu privirea și îl găsi așezat la una dintre mesele plasate în dreptul ferestrelor acoperite de draperii grele, de nuanțe închise. Nu era singur, ci însoțit de o tânără care chicotea la orice scotea el pe gură.
Jeni înghiți în sec. Nu mai era geloasă. Pentru prima dată nu îi mai venea să plângă, să intre în pământ sau s-o ia la fugă. În schimb, îl privi prelung, vrând să-i memoreze trăsăturile. Radu era frumos, plin de energie; de fapt, acum, când se afla atât de aproape de moarte, părea mai viu ca niciodată. Gesticula convingător și totuși elegant, fluturându-și degetele lungi, ca de pianist, în fața partenerei. Părul lui scurt și castaniu, pe care-l pieptăna de trei ori pe zi, cu cărarea pe partea stângă, era la fel de aranjat ca de fiecare dată, iar ochii-i străluceau în lumina candelabrelor.
Jeni închise pleoapele, știind că va avea nevoie de tot curajul adunat în cei douăzeci de ani ai săi, iar când le redeschise, cu pași mici, dar fermi, merse la masa celor doi. Îi salută cu răceală și-l rugă pe Radu s-o urmeze până afară.
— Dar plouă! protestă el.
— Nu suntem făcuți din zahăr, nu-ți face griji, îi răspunse ea sec.
Vizibil deranjat de întrerupere, se scuză în fața celeilalte, care, la rândul său, nu-și ascundea nemulțumirea și își luă pălăria. Când se pomeniră în stradă, curajul îi reveni în toată splendoarea lui. Nici inima nu-i mai bătea năvalnic, nici palmele nu-i mai transpirau. Dacă ar fi fost mai calmă de atât, probabil ar fi fost moartă.
— Nu pricep, rosti el cu o iritare stăpânită. Pentru ce m-ai chemat? De ce ai venit pe ploaia asta? Vei răci.
Nu-i răspundea, buimăcindu-l cu totul.
În schimb, îi prinse obrajii bărbieriți în palme și, studiindu-i chipul, își plimbă degetul mare peste buza lui inferioară.
— Pielea îți e așa caldă, șopti.
Ploaia alungase oamenii în case sau în cafenele, iar străzile erau goale. Era un moment magic, gândi Jeni, ca și cum lumea întreagă s-ar fi redus la acel spațiu mic pe care-l ocupau ei doi. Nu se mai auzea nimic. Nici mașinile, nici râsetele de la Capșa, nici vocile vreunor trecători rătăciți. Jeni își strecură mâna în geantă și o clipă n-o retrase.
— Vrei să-mi dai ceva?
Ea dădu din cap încet, în semn că da.
— Ce? Orice ar fi, eu zic să te grăbești. E chiar răcoare.
— De ce să mă grăbesc? Nu ți-e dragă viața?
Buzele lui se întinseră într-o linie subțire.
— Ba da, Jeni. De aceea aș vrea să mă întorc înăuntru, dacă-mi dai voie.
Ea clătină din cap.
— Știi ce? Vorbim mâine, izbucni el dintr-odată și dădu s-o împingă din calea lui ca să se întoarcă înăuntru.
În clipa aceea, Jeni scoase mâna din geantă și-i înfipse cuțitul între coaste.
Gura lui se deschise, ca într-un strigăt mut, iar o uimire violentă i se așternu peste față. Își duse mâna la cămașă. Chiar și în lumina difuză a serii cenușii, pata de sânge era vizibilă cu ochiul liber. Radu își îndepărtă palma, privind-o îngrozit. Abia atunci durerea părea că pusese stăpânire pe toată ființa lui, deformându-i trăsăturile, schimonosindu-i fața. Jeni se uită la el neimpresionată, ca și cum ar fi călcat un gândac fără să-l omoare pe loc. Radu se agăță de ușă, mânjind-o de sânge, iar atunci Jeni îi mai înjunghie o dată, temându-se ca nu cumva să ajungă să ceară ajutor. Tânărul bărbat căzu în genunchi. Deschise gura, dar nici de data asta nu reuși să strige, iar ceea ce i se rostogolise de pe buze nu era nimic mai mult decât o șoaptă disperată.
— Țin minte când îmi spuneai că mă iubești, că vrei să-ți petreci toată viața cu mine, că în afară de mine nu există nimeni altcineva. Țin minte fiecare minciună și o voi ține minte mereu, rosti ea netulburată.
— Jeni…
— Ți-a făcut plăcere să mă umilești, să mă înșeli. Mi-ai jurat iubire veșnică, dar nici măcar un strop de demnitate n-ai putut să-mi oferi.
Îi plăcea să-l vadă la picioarele ei, scurgându-se de sânge.
— Vei fi închisă pentru ce-ai făcut, îngăimă el și lovi cu pumnul în ușă, probabil cerșind ajutorul, dar slabe șanse să-l fi auzit cineva. Și oricum era deja prea târziu. Jeni își făcuse temele cu câteva seri în urmă. În timp ce el dormea cu spatele la ea, ca de fiecare dată, ea citea dintr-o carte procurată cu mare dificultate, care o învățase cum să înfigă cuțitul exact unde trebuia.
— Eu din închisoare mai ies, dar tu din mormânt mai greu, sâsâi printre dinți,
Se aplecă să-l sărute pe gură pentru ultima oară. Fie nu voia, fie nu mai avea forță să se opună, dar Radu rămase neclintit. Apoi Jeni se așeză pe unul dintre scaunele de pe trotuar, cu mâinile cuminți în poală, așteptând liniștită să fie descoperiți.
Guest post by Cynthia Orszagova
Și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.