Dinamită pentru Political Correctness – The Worst Person in the World /Verdens verste menneske
O comedie romantică în competiție la Cannes? De ce nu! Cu The Worst Person in the World, norvegianul Joachim Trier povestește despre contradicțiile noii generații, prin iubirile zădărnicite ale eroinei, interpretate de revelația Festivalului de Film, de la Cannes, 2021, Renate Reinsve.
Cu eleganța sa caracteristică, Joachim Trier compune o uimitoare comedie satirică, romantică și melancolică. Cu aparența unui film care „nu spune nimic”, The Worst Person in the World devine o comedie romantică de o uluitoare modernitate, o peliculă atât emoționantă, cât și în ton cu vremurile. Joachim Trier își încheie „Trilogia Oslo” cu portretul unei femei, dar și al unei generații. În egală măsură, amuzant, emoționant, alunecând între registre cu o fluiditate admirabilă, sub aerul fals al unei comedii romantice, filmul dinamitează poruncile «de a intra într-o relație», de a creiona portretul unei generații („millenials”) narând despre nemulțumiri cronice. Grație actriței Renate Reinsve (premiul pentru interpretare feminină), eroina de pe ecran vibrează în douăsprezece capitole, un prolog și-un epilog.
Bunăoară, eroina – Julie (Renate Reinsve) – se caracterizează printr-o sete de independență și o totală deschidere față de oportunitățile care i se oferă (un exemplu concludent: o căsnicie în care nu ezită ‘să se încorporeze’). Trentagenera îndrăgostită de libertate încă nu știe pe ce picior să danseze. Simpatica jună, (încă) indecisă la cei treizeci de ani, aspiră să devină ba medic, ba librar, dar e atrasă și de psihologie, cât și de fotografie. De la medicină la psihologie, la practica Artelor, ea jonglează atât de mult, încât camera pare că se chinuie să o urmărească, îmbrățișând cumva energia fenomenală pe care o răspândește în jurul ei. În câteva minute, în care cadrele orbitoare și montajul sincopat se întâlnesc în mod ideal, iese la iveală o schiță vie: cea a unei tinere care își reconfigurează perpetuu dorințele și mijloacele pentru a le realiza.
După acest incipit revigorant, Joachim Trier pare să se liniștească, nealegând între comedie romantică, căutare existențială și drama amoroasă. Cu toate acestea, acest dans incert este cel care îi va da treptat Juliei (în douăsprezece capitole) bogăția și avântul ei constant reînnoit. Împărțit în douăsprezece capitole de dimensiuni diferite, filmul o prezintă pe Julie alături de Aksel, un prieten mai în vârstă, desenator cu oarece cotă de popularitate, dar și lângă Eivind, un chelner pe care îl întâlnește la o petrecere oarecare. Pe cel din urmă îl consideră încă un ‘capriciu’. Nemulțumită, egocentrică și drăgălașă, Julie așteaptă mereu ceva, dar în niciun caz un copil, de asemenea regretă că ‘a jucat doar un al doilea rol în propria sa existență’. Există și o secvență semnificativă, în care sclipitoarea Julie face lumea să se oprească (la propriu) ca să se alăture iubitului ei. Este acel moment magic, când Julie aleargă pe străzile din Oslo pentru a se alătura noii sale cuceriri și toți trecătorii din jurul ei par înghețați. Deodată, ea rămâne singura persoană emoționantă din lume.
Zi de zi, se luptă să-și găsească propriul drum, atât în viața amoroasă, cât și în cea profesională. Ba fermecătoare, ba enervantă, Julie ține în balanță dorințele, capriciile (chicotește stând pe toaletă sau le detaliază străinilor gusturile ei în materie de sexualitate), familia șubrezită (tatăl său recăsătorit nu vine la ziua/aniversarea sa, iar ea visează că îi aruncă un Tampax în față), indeciziile și convulsiile timpului.
Tempo-ul eroinei marchează timpul, dar nu și întrebările ei interioare. Desigur, ne gândim la Woody Allen (atenționați de melodia de clarinet din coloana sonără). Nu suntem pe cale să uităm acel joc de seducție constând în a merge cât mai departe… fără sex.
Filmul etalează „catalogul problemelor la modă”, dar cu perspectiva și ironia necesare: postfeminism, generația post #MeToo. Înainte de o ultimă parte (mult mai răvășitoare, mai aproape de Ingmar Bergman, care dă jos măștile) ni de prezintă o înregistrare, menită să ne plaseze într-un ocean de emoții. Deși fusese angajată într-o relație cu un autor de benzi desenate, cu care împărtășește aceeași viziune ironică și distanțată asupra existenței, la o petrecere din Oslo, Julie a sedus un alt bărbat. Pendulând între cele două legături, tânăra nu mai știe care-i sunt pedalele sentimentale.
Caricaturistul de succes, Aksel, părea prea serios, prea comod, ba chiar ‘prea în vârstă’ (împlinise deja patruzeci de ani), iar chelnerul Eivind părea prea fragil. Decalajul de vârstă și succesul lui Aksel, dar și întâlnirea cu misteriosul Eivind vor schimba totul. Au râs, au împărtășit secrete pe care le-au uitat a doua zi. Punctul de vedere al lui Aksel este cel care domină ultimul capitol, operând o întorsătură melodramatică neașteptată, dar și o reorientare asupra acestui personaj masculin mai în vârstă, bolnav și nostalgic după o epocă de aur care a dispărut odată cu apariția digitalului. Întins pe un pat de spital, ținând-o pe Julie în brațe, el evocă amintirile pe care le păstrează despre relația lor, pe care însăși tânăra le-a uitat și pe care, prin urmare, le va lua cu el în moarte. Un mod oarecum stângaci de a o limita pe Julie în perspectiva partenerului ei și de a-i nega independența pe care nu a încetat niciodată să o caute de-a lungul filmului.
Așadar, norvegianul Joachim Trier cufundă privitorul într-o bulă moale de melancolie, o alternativă delicată la senzațiile extreme. În fond, lungmetrajul devine portretul unei femei de astăzi, cu visele, dorințele, complexele și contradicțiile ei. Realizatorul desenează cu subtilitate evoluția sentimentală a personajelor sale, pierdute în societatea actuală, cuprinsă și de criza sanitară. Cu mult umor, dar și acuitate, cineastul norvegian trece în revistă tirania rețelelor de socializare, noua generație «verde», mișcarea #MeToo și „cultura anulării”. Este tandru, inventiv și sfâșietor în același timp; întotdeauna delicat în cuvinte, cât și în tăceri, netezind portretul tulburător al unei generații peste care atârnă o permanentă presiune indescriptibilă. Mereu, Renate Reinsve preia ecranul de la A la Z. Această nordică charismatică atrage toate inimile după ea.
Îl iertăm totul. Mofturile ei par să facă regula căci Julie este liberă, schimbătoare, irezistibilă. Ea respinge maturitatea, pentru ea instabilitatea nu reprezintă vreo problemă, atâta timp cât viitorul pare (mereu) incert. Totuși, lumea se oprește în loc când e vorba despre cancer. Julie nu se mai gândește doar la ea însăși, nu mai alergă după dorințe.
Susținut de un scenariu de o finețe psihologică remarcabilă, sublimat de o actriță cu o gamă uluitoare de interpretare (aici, un fel de mix între Bridget Jones radicală, Amélie Poulain și Ally McBeal), punctând mereu frustările provocate de codurile emergente ale unei sfere artistico-media mai preocupate ca niciodată de aparențe, regizorul reușește să spargă barierele și dezbaterile sterile.
Prin The Worst Person in the World, Joachim Trier a păstrat tot ce este mai bun din Noul Val: prospețimea, acea voce din off, detaliile care au dat lovitura, modul special de a arăta un oraș sub toate aspectele sale. Simți timpul care trece picătură cu picătură, erorile sunt șterse una după alta. Sunt surprinse tulburări, răsturnări, care totuși nu șterg niciodată vârtejurile de bucurie prin care trece personajul. Spectatorii rămân suspendați, scăpând fără tragere de inimă din film, ca după o noapte lungă de beție, pe fundalul melodiilor ce amintesc de o dragoste la prima vedere și conferă mereu curajul unui nou început.
Pe Mădălina o puteți găsi și aici.
Regia: Joachim Trier
Scenariul: Eskil Vogt și Joachim Trier
Imaginea: Kasper Tuxen
Montajul: Olivier Bugge Coutté
Decoruri: Roger Rosenberg
Costume: Ellen Dæhli Ystehede
Muzica: Ola Fløttum
Sunetul: Gisle Tveito
Distribuția:
Renate Reinsve – Julie
Anders Danielsen Lie – Aksel
Herbert Nordrum – Eivind
Hans Olav Brenner – Ole Magnus
Helene Bjørneby – Karianne
Vidar Sandem – Per Harald
Maria Grazia Di Meo – Sunniva
Durata: 2h 08 min.
Citiţi şi
What’s Love Got to Do with It?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
