Noul film al lui Demi Moore, „The Substance”, a avut premiera și în România și va intra în cinematografe, distribuit de Independența Film, din 8 ianuarie. În America a avut premiera pe 20 septembrie 2024.
Filmul este prezentat drept o comedie neagră despre ororile îmbătrânirii ca femeie la Hollywood. Un film literalmente de groază, în care participi oripilat, în detaliu sângeros, visceral, la transformarea scăpată de sub control a unui corp uman. Personajul interpretat de Demi Moore este în film o actriță în vârstă de cam 50 de ani, fostă celebritate hollywoodiană, devenită instructoare de fitness. Arată încă foarte bine și încă face audiențe, dar află că va fi înlocuită. Nu poate suporta ideea și va apela la un elixir ciudat (Substanța) care îi va permite să creeze o actriță mai tânără, o mai apropiată de perfecțiune versiunea a ei însăși. Și de aici începe nebunia. Care poate deveni prea mult la un moment dat pentru spectatorul obișnuit, dar care pentru “cunoscători” este o provocare: să cauți rădăcinile inspirației pentru fiecare “oroare”. Vă invit să-l vedeți, e o experiență, e un film pe care nu îl uiți ușor. 🙂
Sigur va fi controversat și la noi, poate puțin diferit de motivele din America, unde presiunea de a rămâne tânără, actriță ori nu, e cu adevărat foarte mare.
Am înțeles mesajul, și da, adevărat, trebuie să tragem linia undeva. Dar filmul acesta, cu atâta nuditate, uneori splendidă, alteori grotescă, dar grotescă, cu atâtea scene care îți pot revolta stomacul, poate că totuși e excesiv în această încercare.
foto: Christine Tamalet
Dar criticilor le-a plăcut. Filmul a intrat în cursa pentru un Glob de aur pentru cel mai bun film musical sau de comedie, Coralie Fargeat pentru cel mai bun regizor, Demi Moore, pentru cea mai bună actriță în rol principal într-un astfel de film și Margaret Qualley pentru cea mai bună actriță în rol secundar în orice film. Vedem la noapte cine ce ia. 🙂
Înainte de lansarea americană, Demi Moore a dat un interviu pentru The New York Times, pentru publicitate, de înțeles. Așa încât să luăm ceea ce spune cu un grăunte de sare. 🙂 Pentru că tot Demi, atunci când a împlinit 50 de ani, spunea: “Pentru moment, prefer să fiu o femeie frumoasă de vârsta mea decât să încerc cu disperare să arăt de 30″. Momentul a fost atât cât a fost. Acum lasă să se înțeleagă că ar terminat-o cu dorința de a atrage privirile bărbaților. Acea “male glaze”… A terminat-o? 🙂 Cui îi pasă?. Să mergeți s-o vedeți și să cugetați după. Rămâne o performanță actoricească meritorie fie și numai prin prisma degajării cu care se expune publicului. În bună parte neprietenos, cele mai multe fiind femeile de o anumită vârstă. 🙂
Iată câteva întrebări și răspunsuri din acel interviu.
“De ce ai semnat pentru a juca rolul unei femeie care îmbătrânește la Hollywood și este în război cu propriul ei corp?
De ce mi-a fost ușor să fac asta este pentru că nu simt că sunt ea. Elisabeth este o femeie fără familie – și-a dedicat întreaga viață carierei și, când i se ia, ce mai are? Astfel, am avut suficientă separare de ea și, în același timp, o conexiune profundă, internă, cu durerea pe care o trăia, cu respingerea pe care o simțea. Știam că va fi o provocare, dar potențial și o explorare cu adevărat importantă a problemei.
Spune-mi care înțelegi tu că este problema.
Că nu este vorba despre ceea ce ni se face, ci despre ceea ce ne facem nouă noi însene. Este violența pe care o avem împotriva noastră. Lipsa dragostei și a auto acceptării și că, în cadrul poveștii, avem această perspectivă masculină a femeii idealizate pe care cred noi, ca femei, am acceptat-o.
Filmul începe cu personajul tău stând la masă cu un director executiv bărbat și acesta îi spune că totul s-a terminat când împlinești 50 de ani. Ai auzit des asta lucrând la Hollywood?
Simt că este mai puțin deschis. Este mai puțin evidentă și puțin mai mult din percepția nespusă că dezirabilitatea ta ca femeie s-a terminat odată cu fertilitatea ta (e o replică în film), ceea ce pentru mine, din nou, este o percepție care a fost acceptată, dar asta nu o face adevărată.
Ești goală în bună parte din film. Și mă gândeam ce a însemnat pentru tine să fii atât de expusă acum, la 62 de ani, în comparație cu 20 de ani. Joci cu Margaret Qualley, care ar trebui să fie această zeiță, versiunea ta mai tânără, și mă întrebam, ești mai confortabilă acum, mai puțin confortabilă?
Intrând în acest rol, știam că nu este vorba ca eu să arăt grozav, și, de fapt, a existat o anumită libertate în rol, că nu trebuia să arăt perfect. Nu este că nu sunt cadre în care spun, „Uf, fundul meu arată groaznic”, dar sunt OK cu asta. O parte din ceea ce a fost interesant este că Elisabeth este respinsă și nu este că arăt așa de rău.
Arăți incredibil de fantastic. Dar poți vedea că nu ai 20 de ani.
Exact.
În film sunt prim-planuri ale corpului lui Margaret și nu știu câți ani are.
Douăzeci și ceva.
Și ea arată de 20 și ceva! Deci îl vezi în comparație. La ce te-ai gândit când ai văzut asta?
Ne întoarcem din nou la perspectiva aceea masculină a femeii idealizate. Cea care este respinsă pentru că fundul nu este la fel de bombat, la fel de înalt și la fel de ferm, și această celălaltă care este sărbătorită. Și bănuiesc că, privind-o în afara primei critici „Uh, nu mi-a plăcut fundul meu”, m-am simțit mai mândră de puterea dintre a le arăta pe cele două: partea vulnerabilă și partea care încă nu a experimentat. Ea este nou-născută. Ea nu știe încă ce este viața. Deci întrebarea este: ți-ai schimba înțelepciunea cu un fund ferm?
Unde ajungi cu întrebarea asta?
Mi-ar plăcea să nu fiu nevoită să aleg! [râde] Cred că o parte din sentimentul de eliberare pe care l-am simțit făcând acest rol a venit din conștientizarea că sunt aici pentru a defini cine sunt la aproape 62 de ani, și că nu trebuie să joc după nicio regulă care a existat până acum, și că nu știu ce este asta pentru că nu am fost aici până acum. Îmi amintesc demult, demult, am auzit în treacăt că la o anumită vârstă nu ar trebui să ai părul lung și cred că, inconștient, a existat o parte din mine care nu a acceptat asta, care spunea: „Ei bine, cine a făcut acea regulă?” Doar pentru că așa a fost, asta nu înseamnă că așa trebuie să fie.”
În final, filmul acesta extrem de zgomotos (pare că frumusețea nu poate dispărea decât cu lovituri și țipete), este despre o disperare necontrolată. Demi Moore sau oricare femeie din Univers care are șansa să îmbătrânească trebuie să înțeleagă că drumul nu duce înapoi, spre tinerețe. Mai poți întârzia în câte un balon de timp până se sparge și te mai duci iar un pic la vale. Dacă ai cu ce, dacă ții morțiș, te mai poți agăța de câte o iluzie, și cine poate să facă ce crede că îi face bine. Altfel, ne întâlnim toți la capătul drumului, poate nu atât de hidoși ca în filmul acesta, și minunat ar fi ca până atunci să nu ne pierdem umorul și zâmbetul. Singurul remediu care întinerește fără să coste nimic. 🙂
Citiţi şi
FEUD, sezonul 2: Capote vs. The Swans
Bruce Willis încheie socotelile cu actoria la doar 67 de ani
Elena Udrea featuring Demi Moore
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
