Eu nu-s româncă neaoșă, în sensul că nu mă pricep, ca orice român chibzuit și înțelept, la orice. În „orice” încadrându-se mai ales filmele. N-am talent la analizat competent filme, nici cât are o găscă la înfulecat piftie. Dar sunt unele pe care, Doamne, le-aș vedea până aș face cataractă. Și pentru că, precum iepurașul din banc, ies seara la plimbare și n-am CUI să dau telefon, să vă povestesc. Cel mai recent, pe care l-am văzut de două ori la cinematograf și n-aș refuza încă o invitație, e The Grand Budapest Hotel. Recunosc, am stat cu ochii și inima lipite de ecranul din sală, aș fi vrut să sar în film, în oricare dintre scene. Bine, mai puțin în cea cu degetele.
Povestirea în ramă am învățat-o toți la școală, iar când apare o fată cu o carte, și din povestea fetei cu carte pășești în povestea autorului, și apoi în povestea personajului principal, care devine secundar, nu ai cum să nu te întrebi: ce Doamne iartă-mă se întâmplă. Apoi, personajul principal din a treia poveste, care este secundar în a doua și inexistent în prima, (v-am pierdut, nu?) se dovedește a fi un concierge legendar care ține cont în viață doar de lucrurile importante: eleganța desăvârșită, snobismul în forma lui elevată și bagabonțeala specifică unui amploaiat de hotel. Toate amestecate ca glazura de pe prăjiturile Mendl’s și servite cu L’Air de Panache, apa de colonie – semnătură personală a magicului Monsieur Gustave, căruia îi taie craca la fiecare pas plin de morgă un “bloody imigrant” care te face să râzi doar uitandu-te la mimica lui.
Monsieur Gustave nu este un personaj, este o eră. A rafinamentului cu orice preț, indiferent de spațiu (chiar și la închisoare), a complimentelor adresate unor doamne întotdeauna “bogate, bătrâne, nesigure, vanitoase, superficiale, blonde și dornice de atenție”. E un dandy în adevăratul sens al cuvântului, care nu se sfiește să-și însușească prin furt ceea ce îi aparținea de drept. Dar nu îmi doresc să vă stric plăcerea filmului. Vă las să descoperiți singuri toate situațiile tragi-comice (mai mult comice) prin care trec cei doi “frați de arme”.
La Wes Anderson culorile contează. Mr. Gustave și minunatul său Lobby boy, Zero, au uniforme mov, culoare mai mult decât interpretabilă, care așezată pe un fond roșu aprins, de lift interbelic, îți fac pupilele să se dilate într-un fel neomenesc. Cromatica singură și cadrele absolut inedite, costumele stilate, atenția pentru fiecare detaliu, îți dau senzația de orgie vizuală.
Apoi am învățat că perioada dintre cele două războaie poate fi prezentată și altfel. Dincolo de umorul care te învăluie pas cu pas, plutește în aer amenințatea unui “nu –se-știe-ce”, evident, al doilea război mondial. Mi-a plăcut însă că filmul nu s-a concentrat pe scoaterea în evidență a tragismului acelei perioade, ci pe oazele de frumusețe și umor. Plin de aluzii, nu lipsesc nici însemnele SS-ului, frumos transformate în ZZ. Filmul prezintă discret căderea unei epoci, cu Monsieur Gustave în rol de ultim Mohican. Dar nu lipsesc nici glumele deocheate. După ce pe ecran apar mai multe doamne venerabile, povestitorul ne spune că “every guest came for him”. Și urmează cadre cu Monsieur Gustave având grijă de musafirele lui. De unde te prinzi că nici măcar nu era o glumă bădărănească. Omul chiar era acolo, la dispoziția tuturor poftelor acestor doamne. Replicile seci si scurte, am aflat odată cu filmul acesta, sunt calea cea mai sigură de la plictiseală la hohote de râs.
Azi, făcând o selecție de premiere cinematografice ale anului, am dat pe un site de următoarea prezentare:
„The Grand Budapest Hotel descrie aventurile lui Gustave H (Ralph Fiennes), un legendar portar la un mare hotel european din perioada interbelică, şi ale lui Zero Moustafa, hamalul hotelului, care devine cel mai bun prieten al său. Povestea include un furt de proporţii şi recuperarea unei picturi renascentiste, dar şi lupta pentru o avere de familie, totul pe fundalul schimbărilor bruşte şi dramatice ce afectează viaţa pe continent.”
Știu că nu avem timp și bani și că nu mai avem chef să scriem, dar dacă tot preluăm și traducem de pe site-uri străine, n-am putea măcar să păstrăm concierge-ul și lobby boy-ul? Știu, sunt romglezistă, dar sună atât de urât în română. Cum să îl faci pe distinsul Monsieur Gustave, portar și pe Zero, hamal? E ca și cum am spune șampaniei “apă minerală cu alcool”.
Interesante în film, pe lângă poveste, sunt marea aglomerare de actori fantastici care parcă au dat năvală în această poveste (Tilda Swinton (preferata mea), Ralph Fiennes, Owen Wilson, Wilem Defoe, F. Murray Abraham, Jude Law (ar trebui să exite o lege împotriva lui ), Jeff Goldblum, Edward Norton și alții pe care i-am uitat plus George Clooney care are un cameo într-o scenă oricum amuzantă), muzica senzațională și cel mai cel , faptul că este coproducție britanico-germană inspirată din scrierile lui Stefan Zweig, unul dintre cei mai buni scriitori austrieci, care și-a petrecut ultimii ani de viață în exil, fiind un cunoscut opozant al dictaturii naziste.
Recomand acest film cu toata inima. După cum spunea Alonso Duralde în critica lui din The Wrap: “Fel de fel de deserturi, prezentate cu înflorituri și servite atât de prompt că abia îți poți trage sufletul între atâtea răsfățuri. Abia după o ora sau două realizezi că de fapt nu ai mâncat nimic”.
Iaca și trailerul.
Citiţi şi
Un alt fel de ‘cină de gală’ – The Menu
Juliette Binoche – Coco Chanel în “The New Look”
Vocea umană – cum s-a schimbat în aproape 100 de ani povestea femeii părăsite pentru alta mai tânără
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
