Am aflat că Teo Milea există în urmă cu doar câteva săptămâni, imediat după primul lui concert într-o galerie de artă din Toronto. Era seară, bântuiam pe net și am dat peste un clip de un minut și ceva dintr-un interviu filmat de un jurnalist local. Nu ceea ce spunea Teo m-a fascinat, ci fragmentul de interpretare din concert. L-am contactat imediat pe Raul și l-am întrebat cât mai stă la Toronto tipul ăsta pe care trebuie musai să-l cunosc.
Nu pleacă, mi-a zis. Abia a aterizat, de câteva săptămâni, a venit să rămână.
Aren’t we some lucky bastards… Raul mi-a dat un link spre profilul lui de pe FB și s-a dus să se culce, era spre 1 noaptea.
În seara aceea am adormit cu laptopul pe pat, ascultându-i piesele pe care cu generozitate extraordinară le-a pus la dispoziția oricui pe site-ul lui.
A doua zi am început să pun linkuri spre youtube. Dacă ar fi să rezum în câteva cuvinte ce simțeam doar gândindu-mă la muzica lui Teo, nu am echivalent românesc, iertați-mă. În noua mea limbă se spune “I was in awe”. Dincolo de entuziasmare, dincolo de senzația de bine cu care m-a lăsat muzica lui, dincolo de puternica impresie, aproape nevoie de a-l cunoaște, de a-l vedea live, e încă ideea aceasta că Teo are o treabă pe care a venit să o facă, e conștient de asta și nu doar că s-a apucat să o facă, dar va ajunge departe făcând-o. Deci, trebuie prins acum, cât încă accesul la el e facil. Teo Milea nu este un simplu pianist. El nu cântă la pian, ci interpretează cu tot ce are, dincolo de muzica extraordinară care îi iese din degete, felul în care întregul lui trup povestește ceea ce cântă e dincolo de cuvinte. Trebuie să-l vedeți cântând, fie și doar într-un videoclip, ca să știți că Teo este… Altceva.
Pe 5 decembrie, la o petrecere, un prieten mi-a povestit despre concertul de la Toronto. Cam 100 de oameni într-o galerie mică. Atmosferă fantastică, așa cum mi-am putut imagina. Mai mult, mi-a spus prietenul, după concert, pianistul a stat de vorbă cu spectatorii, a avut răbdare să discute cu toți, le-a strâns mâna, le-a zâmbit. Era surprins un pic. Se aștepta la maxim 20 de oameni…
I-am scris. I-am spus “Uite, eu în altă viață lucram la radio, cred că încă aș putea să le trimit un interviu cu tine dacă vrei.”
“Vreau”, zice, “hai să ne vedem”.
Într-o zi m-a sunat. Încercam să stabilim cum să facem să ne vedem, eu nu ajung așa de ușor la Toronto, el nu are mașină, eu eram cu cartea mea în chinurile facerii, el avea niște drumuri în afara orașului… A fost o discuție foarte relaxată, de parcă ne știam de o viață și în sfârșit el se mutase mai aproape de noi și ne bucuram că urmează să ne întâlnim.
Și-n duminica următoare, am pus copii în mașină și-am pornit. Am ajuns bine, 401 a fost liber, nu se pocnise nimeni, se rula frumos, cu viteză. Am ajuns pe la cinci și ceva, am mai plecat pe la zece și jumătate, cu regret dar și cu bucurie… Teo și Raluca Milea sunt extraordinari.
Am făcut și interviul. Lia vorbea cam tare în camera celalaltă, ce să-i facem, așa-s copiii. O să-l pun pe site aici când sunt gata. Am povestit și de România. Și de Canada. Și de dezrădăcinare. Și de reînrădăcinare. Și de planuri de viitor. Teo și Raluca au planuri foarte bine puse la punct. Le doresc din tot sufletul să le vadă îndeplinite. Sper că țara asta nouă îi va da creditul de care are nevoie ca tânăr artist. Sper că oamenii vor fi mai pregătiți să-i deschidă ușile sălilor de concerte. Pentru că e suficient să-l auzi cântând o dată ca să știi că îi vei cumpăra albumele și că vei reveni la orice concert live pe care îl va avea.
Are două albume cu piese compuse de el. On White… and Black Keys și Open Minds. Nu știu să vă spun care e piesa mea preferată. Intru pe site-ul lui ori de câte ori am nevoie de un pic de liniște. E o muzică foarte bună pentru scris, toate scrisorile de anul ăsta le-am scris pe acordurile lui. Acum când scriu, ascult muzica lui combinată cu zgomot de valuri. Mi-e iar dor de mare și pianul lui Teo se potrivește perfect cu marea.
Vă las să îl descoperiți. Mie îmi place foarte tare o piesă mică, The Cat Song tocmai pentru că nu e chiar o piesă de-adevăratelea, e o improvizație pe care n-o veți găsi pe nici un cd, ci pe youtube. E o întâmplare cu o pisică pe care Teo a reușit să o încânte. Așa de tare că pisica a adormit pe clapele pianului. Mie asta mi-a spus foarte multe despre el ca persoană.
Nu sunt specialistă în muzică. Nu știu ce valoare au piesele lui pentru confrații într-ale compoziției. Știu ce efect au. Sunt o mângâiere. Primiți-l pe Teo, anul ăsta, în casa voastră. Și păstrați-l aproape. E un personaj luminos și vindecător. Mă bucur pentru el că a ajuns aici atât de tânăr, mă bucur că nu pare să-l sperie nimic, sunt fericită că e un tip care știe că modestia lui deloc mimată și deschiderea și bucuria de a se dărui îl vor duce departe.
Mulțumesc, Teo. Așteptăm să te revedem. ASAP.
Pe Ada o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
