Teo Dumitru are 20 de ani, a fost olimpică la Mate, la Română și la Biologie; la examenul de capacitate a luat 9.77, a intrat a 5-a la Liceul „Iulia Hașdeu” și a terminat cu 9.13, la engleză intensiv, a trecut de examenul Cambridge, la absolvire a fost Regina Balului, merge în discotecă, are o gașcă de prieteni cu care a ajuns de câteva ori la mare, iar toate poveștile, sfaturile și încurajările ei le găsiți pe blog ori pe pagina de Facebook, Teo on Wheels, unde scrie în fiecare zi… cu nasul. Cu nasul, da, fiindcă Teodora nu poate să-și coordoneze mâinile și picioarele de când s-a născut. Iar diagnosticul ei sună implacabil: paralizie cerebrală și tetrapareză spastică. Dar pe cât de dur sună, pe atât de mare este ambiția fetei de a intra la Facultatea de Medicină, pentru a cerceta și a-și înțelege corpul și mintea.
Ce te mână în lupta poveștilor, cum ți-ai construit comunitatea?
Teo Dumitru: Eu am vrut să scriu în speranța că voi inspira și pe alții în situația mea să fie mai îndrăzneți, să prindă curaj să facă ce își doresc.
Povestea mea începe acum aproape 20 de ani, când m-am născut ca un copil sănătos, dar în timpul nașterii s-a petrecut o eroare, când cordonul ombilical a rămas în jurul gâtului meu. De atunci am rămas cu aceste sechele motorii. La 1 an și două luni am fost diagnosticată cu paralizie cerebrală și tetra-pareză spastică, după care am început terapiile, am lucrat foarte mult acasă cu kinetoterapeut.
Eu am 20 de ani, iar fratele meu mai mic, Luca, cu care învăț limba spaniolă, are 16 ani.
Am o indemnizație de handicap de 500 de lei, la care se adaugă un ajutor de la Primăria Capitalei, de 500 de lei, dar care luna trecută a venit doar pe jumătate.
La 7 ani și jumătate am intrat la școală, iar experiența a fost și bună, dar și complicată. Mama a vorbit chiar de la grădiniță cu educatoarele despre o învățătoare potrivită pentru mine. Căutam să fie înțelegătoare, blândă. Doar că acea învățătoare despre care speram să fie ce ne trebuia ne-a respins în cele din urmă, fiindcă nu știa cum să o noteze câtă vreme eu nu puteam scrie cu pixul. Din fericire, directorul de atunci al școlii, dl Radu Vasile, când a aflat despre situația mea a găsit imediat o soluție și am putut merge mai departe la școală.
Continuarea poveștii de viață a acestei minunate copile, aici.
Citiţi şi
La noi, ai o dizabilitate, n-ai parte
Povestea lui Ted Rummel, doctorul paralizat care operează din scaunul cu rotile
