Cândva, mai prin zorii vieţii, eram sigură că ştiu. Cu cât eram mai tânără cu atât ştiam mai bine totul, mai în detaliu, mai sigur şi fără de echivocuri care să strice bunătate de Eden sufletesc. Apoi brusc, timpul a măsurat nu doar zile şi ani, ci şi experienţe de tot felul. Azi, abia dacă mai îndrăznesc a afirma că înţeleg. Timpul mi-a topit certitudinile.
Azi n-aş mai fi atât de sigură că toate dimineţile ori serile mele sunt într-un fel sau în altul. Doar sunt.
Suntem fiinţe paralele. Temporar ne apropiem. Temporar, ne distanţăm. Poate că nu ne-am apropiat niciodată cu adevărat şi doar am trăit iluzia iubirii. Cum aş putea să-ţi dau bucăţi din viaţa mea când niciodată ea n-a fost proprietatea mea, ci mi-a fost doar împrumutată vremelnic în acest spaţiu bidimensional al vieţii terestre? N-am venit pe lume ca să te iubesc pe tine. Cum aş putea când în fiecare zi trebuie cumva să supravieţuiesc ca să aflu cine sunt? Nu exist pentru că mi-am semnat undeva în Ceruri vreo cerere de eliberare pe Terra. La fel şi tu. Nu te-ai născut ca să-mi datorezi mie iubirea eternă. N-ai apărut în lume că n-aveai nici o altă treabă prin Cosmos. Şi totuşi existăm. Mister.
Orbecăim vieţi paralele, mici furnici din praf cosmic cu aroganţa de a pretinde că cunoaştem totul. Inclusiv motivul existenţei.
Nu-ţi pot promite existenţa, a fi cu tine până la infinit. Ştiu doar că acum, în clipa asta în care scriu te împărtăşesc din fiinţa mea. Iar în clipa în care vei citi, te vei împărtăşi din mine. Poate n-are să-ţi placă semn că suntem universuri nu doar paralele, ci şi îndepărtate. Sau poate vei simţi să te apropii. Te rog să nu mă faci să mă simt ca o gară, ori ca un tren. Nu poposesc la ore fixe să te salvez pe tine din plictis ori aşteptare. Când te împărtăşeşti din cineva o faci păşind pe vârful buzelor, oprindu-ţi bubuiturile inimii. Eu aşa fac din teama de a nu-ţi călca pe sentimente, pe ochii sufletului. Şi nu te mai foi atât a dezamăgire ori a îmbufnare. Mai bine ia-ţi ceaşca aia de cafea pe care ai uitat-o în dreapta ta, mai pune-i nişte frişcă, mai aruncă în ea şi o linguriţă de ciocolată rasă, şi hai mai aproape să ne amintim ce gust aveau Crăciunurile copilăriei, ce miros aveau zăpezile de altădată, ce foc a avut prima iubire. Ţii minte cum ţi se topeau băierile inimii? Da, şi mie. Ştiu, eram fiecare în povestea lui de viaţă şi iubire. Azi însă, tu eşti eu şi eu sunt tu, pentru că eu îţi scriu ţie, iar tu mă citeşti. Acum sunt cu tine şi amândoi ne trăim fiecare propria poveste, deşi bem o cafea împreună şi ne punem în comun aceste minute din viaţă: când eu îţi scriu ca să fiu cu tine, iar tu mă citeşti şi eşti cu mine, indiferent cât îţi place sau nu.
Nici tu, nici eu nu suntem gări, nu suntem trenuri, nu avem program fix de salvare a celuilalt, de recuperare a vieţii, de ajuns la destinaţii fixe. Ştim doar ce suntem acum. Şi nici asta nu ştim pe de-a-ntregul şi clar. Aproape ai adormit. E semn bun. Te-ai destins. Ai înţeles în sfârşit că eşti în siguranţă, că ţi-e bine şi eşti primit aşa cum eşti. Şi vezi ce bine e să nu ştim dacă mâine voi mai scrie, ori dacă mâine mă vei mai citi? Bun venit în viaţa mea, cititorule, oricine ai fi tu. Temporar avem o relaţie. Eu pentru că scriu, tu pentru că mă citeşti. Încă… ☺
Pe Lacrima o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
