Tu știi ce simt? Ai măcar idee ce simt? Și de ce ai fi tu atât de binecuvântat cu exprimarea sentimentelor mele, oricare ar fi ele? Sunt atât de îndoită… tu m-ai îndoit. M-ai aplecat adânc, nu mă așteptam, m-ai luat prin surprindere. Cum să îți spun? Cum? Cum să le exprim? Cui? Ar trebui să mă îndrept ca să fac asta. Dar mai stau așa, puțin, nu e prea comod, dar încă nu sunt pregătită să ridic capul. Mi-e teamă de momentul acela. Pentru că voi vedea ceea ce nu am vrut să văd. Sau, dimpotrivă, pentru că voi vedea ceva mai tare decât mine, mai intens, care mă depășește. Mi-aș dori această a doua variantă. Dar nu e. Știu că nu e.
M-ai mișcat, m-ai deplasat din locul unde îmi înfipsesem rădăcinile adânc, să nu le smulgă nimic. S-a fisurat ceva acolo, încă nu m-am uitat dacă fisura este adâncă sau nu, sau cât de periculoasă este. Mi-e frică să mă uit. Mi-e frică de multe lucruri. Mi-e frică de tine. Și de ceea ce nu vreau să spun că e, de ceea ce nu recunosc că e, de ceea ce este și eu nu știu. Mi-e frică de tine. Că nu îmi întorci unda cu aceeași putere cu care o trimit eu. Că te joci frumos cu mine, iar eu mă las mânuită. Că mă minți, că nu-mi spui. Că nu te dezvălui, că nu mă crezi. Că joci la două capete, ah, asta ar fi cel mai rău.
Vreau să fii deschis. Să-mi spui tot. Tot ce-ți apare în minte, ce-ți dorești, ce vrei, ce simți, ce faci, tot.
Dar nu ești. De aici vin frumos împachetate: răceala, îndepărtarea, cinismul, neîncrederea, frica… frica aceea nelămurită care mă înfioară, mă copleșește, mă înconjoară cu aripi strânse și nu pot respira.
Am spus totul și nimic. Dar e tot aici. Este tot. Ți-am trimis săgeți. Le-ai prins? Te-ai ferit de ele? Le-ai văzut, măcar? Poți spune că aberez. Dar nu e asta. E altceva. Dacă simți ceva, dacă mă simți pe mine, vei știi ce este. Ce poate fi.
Cum îmi duc viața? Încerc s-o pășesc ușor, să nu mă doară. Prea tare. Încerc să zâmbesc, o, mă prefac foarte ușor! Îmi doresc doar ca zâmbetul acesta să nu ajungă un rictus pe buzele mele. Pentru că știu că ești undeva, acolo, dincolo de mine. Și dincolo de cuvinte, cuvintele acelea încărcate. Nu le rostim. De ce am face-o? Mie mi-ar fi frică să le spun. N-ar fi vorbe aruncate. Ar rămane atârnate, nevăzute în eter și m-aș lovi de ele când m-aș aștepta mai puțin. Și m-ar debusola și m-aș opri nedumerită. Apoi mi-aș aminti, iar zâmbetul se va înfige în ochii mei într-un fel neverosimil. Și tu nu vei ști. Nu vei ști ce se află dincolo de ei, nimeni nu va ști, voi fi ascunsă, ferită, întoarsă spre mine. TU ai făcut asta. Nu vreau să-ți reproșez, ne-am aruncat destule. Dar numai tu ești vinovatul. Eu n-am vrut.
Teme-te de ziua în care mă voi desprinde! Când voi smulge zâmbetul acela fals și-l voi arunca să se izbească de zidul lipsei de comunicare. Se va sparge atunci în mii de bucăți. Ah, de s-ar înfige una în buzele tale, să le pecetluiască cu un sărut de gheață! Să te împiedice să mai simți frumusețea unui râs gâlgâit, de plăcere pură și fericire simplă! Să te împiedice să mai cauți fericirea în altă parte decât în mine! Să te ajute să auzi zgomotul pașilor mei pierduți pentru totdeauna pe un drum unde nu există zâmbet, ci doar rictus! Și să vrei să mă urmezi, să alergi disperat după mine… Să-ntinzi mâna să mă atingi, să mă prefac în fum, să mă respiri cu nesaț și să te intoxic cu voluptate…
O, da, teme-te!
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
