C.B vorbea, atunci când ne-am întâlnit, vreo patru limbi străine. Toate cu un inconfundabil accent italian. Cea mai mare spaimă a ei era bătrânețea. Ar fi făcut orice pentru a nu mai fi nevoită să se gândească la cei aproape 50 de ani pe care îi avea, motiv pentru care era tot timpul ocupată. Lecții de pian, de rusă, nesfârșite ore petrecute făcând vocalize, cântând într-un cor al unei biserici catolice din sudul New Delhi-ului… Cu statura ei de baschetbalistă, sport pe care-l practicase în tinerețe, C.B nu ți-ar fi lăsat niciun moment impresia că înăuntrul acelui corp masiv, greoi, se ascunde o adolescentă întârziată. Fuma destul de mult. Aveam în comun preferința pentru același tip de țigări, Classic ultra mild, însă ne despărțea atitudinea față de realitate. În vreme ce eu luam în serios foarte puține lucruri, ea privea totul cu seriozitate. Se enerva adesea atunci când studenții erau superficiali. Chiar și după câțiva ani petrecuți în India, avea probleme în a se adapta lipsei de punctualitate. Mă amuzau deseori accesele ei de furie, obsesia pentru rigoare. Nimic mai inadecvat în India decât rigoarea!
C.B era și dependentă de confort, motiv pentru care, după doar câteva săptămâni petrecute în hostelul mizerabil care ne găzduia, și-a închiriat un apartament luxos în sud. Ne întâlneam destul de rar, fie atunci când vreunul dintre noi, ceilalți, organiza o petrecere, fie când ea pregătea pentru noi o cină cu pizza și vin italian, în apartamentul ei. Cu astfel de ocazii, se consuma destul de mult hașiș și alcool. C.B prefera țigările, motiv pentru care, în vreme ce, mai devreme sau mai târziu, ceilalți, deveneau ușor incoerenți, lenți, confuzi în exprimare și în gândire, C.B își păstra luciditatea, seriozitatea.
Când venea vorba, însă, despre viața ei intimă, nu mai rămânea nimic din luciditatea lui C.B, altfel proverbială, fără fisuri majore. Ea avea straniul obicei de a se îndrăgosti repede și întotdeauna de bărbați cu mult mai tineri, deținători ai unor corpuri impecabile. Atunci, între C.B și o adolescentă care iubește pentru prima dată nu mai era nicio diferență. Gesturi dintre cele mai banale, făcute de tineri imberbi se transformau, în mintea ei, în dovezi ale unei iubiri nebunești. Dacă i-ai fi spus atunci că ar trebui să devină rezonabilă, ar fi fost în stare să nu-ți mai vorbească vreodată. Îmi aduc aminte că, odată, un astfel de tânăr s-a bucurat de ospitalitatea și confortul propriului ei apartament vreme de câteva săptămâni, fără să-și plătească, nici măcar în natură, chiria. În toată această perioadă, C.B era îndrăgostită până peste cap. Fustele ei deveniseră mai scurte decât de obicei, engleza ei cu accente italiene era traversată de interjecții dintre cele mai diverse, până și mersul ei începuse să capete o anume sprinteneală ușor ridicolă. Evident, după un timp, tânărul a plecat spre alte puncte cardinale ale Indiei, iar ea, după o scurtă și intensă suferință, s-a reîndrăgostit din nou.
Am fost, desigur, curios să aflu cât mai multe despre ea. Fără să fi avut, la data aceea, nici cea mai mică intenție de a o transforma într-un personaj al unei cărți cu și despre femei, intuiam că mă aflu în preajma unei tipologii feminine. Or, tipologiile au stârnit întotdeauna în mine un soi de curiozitate pe care nu m-am străduit niciodată să o ascund. N-a fost ușor s-o fac pe C.B să vorbească. Nu avea deloc acea lejeritate pe care o au unii oameni când vorbesc despre ei înșiși. Ceea ce am reușit să aflu e mai degrabă un puzzle pe care l-am recompus din frânturi de conversații cu ea însăși sau cu alții despre ea. Teama de bătrânețe a lui C.B ascundea, desigur, o alta, mult mai angoasantă: teama de singurătate. Fervoarea cu care își căuta prieteni, obsesia cu care încerca să-și organizeze în așa fel programul, încât să nu aibă prea multe momente libere nu erau străine de ușurința cu care se îndrăgostea. Ambele demersuri nu erau altceva decât încercarea de a evita momentele în care ar fi rămas singură. În definitiv, sutele de ani în care am fost educați ca specie cu ideea că avem un suflet-pereche pe undeva și că trebuie doar să-l căutăm, făcuseră din C.B ceea ce ea era astăzi. Ne-am despărțit anul trecut. Între timp, ea predă undeva prin Marea Britanie, căutându-și în continuare sufletul-pereche. Numai că, pentru a găsi ceva, cred că, din când în când, trebuie să renunți la căutare. Sufletele-pereche nu se caută așa cum ți-ai căuta cheile rătăcite ale mașinii sau apartamentului personal. Dacă ele există, e obligatoriu să se întâlnească. Dacă nu, nu!
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
