Am avut o viață liniștită și plăcută pe facebook, unde am un cont ca fiecare dintre noi. Îmi place rețeaua asta de socializare. Se împletește perfect cu viața mea reală de zi cu zi. Însă de mai multe luni, poate patru sau cinci luni chiar, am început să primesc niște mesaje care m-au pus pe jar.
Într-o dimineață, am găsit o cerere de prietenie de la un domn. Și un mesaj: „Bună dimineața, Soare”, însoțit de un frumos buchet virtual de flori. Cereri de prietenie primim cu toţii, dar dacă le dăm sau nu curs, ramâne la latitudinea fiecăruia dintre noi.
Ioi! mi-am zis când am văzut mesajul. M-am gândit că, de… sunt tot felul de oameni pe net, i-am vizualizat profilul, văduv sau divorțat, nu mai știu… Președinte la… nu mai știu unde. Prieteni comuni, nu. Domnul în cauză, mai „trecut”, fie vorba între noi, părea un om serios și arăta încă foarte bine. Dar necunoscându-l și nefiind interesată de intențiile lui vădite, n-am dat accept. Nu dau niciodată accept celor pe care nu-i cunosc sau despre care nu știu chiar nimic, nici măcar din auzite. Pentru mine, facebook înseamnă altceva decât să am foarte multe persoane în listă. Înseamnă să comununic cu persoane pe care le cunosc. Sau cu care am ceva în comun.
Pâna aici, nimic neobișnuit o să ziceți. Așa am zis și eu, doar că seara apare un alt mesaj de la același domn, un alt buchet de flori și „Noapte bună, prințesă!” Hait! Am râs în sinea mea și m-am dus la „noapte bună” (fără prințesă), că era cam târziu.
Dimineața, așteptând la semafor, biiing… strigă telefonul meu. Mesaj pe facebook. Buchetul de rigoare și „Bună dimineața, Soare”! Vălei! Nu-i în regulă cu omul, gândesc speriată, că am și uitat că sunt la semafor, până au început claxoanele, că se făcuse verde de când mă zgâiam cu gura căscată la mesajul respectiv.
Îmi văd de treaba mea peste zi, vine seara, iarăși buchetul, iarăși prințesa… Vine dimineața, iarăși buchetul, iarăși soarele și tot aşa, vreme de vreo trei luni.
În timpul ăsta m-am tot gândit că o să se liniștească, mai ales că accept nu primise în lista mea de prieteni și nici răspuns la mesaje. Apoi, văzând că nu răspund, probabil că și-a pierdut răbdarea – și s-a gândit că a avut destulă – apare un alt mesaj, diferit de predecesoarele: „Bună dimineața, Soare! Te voi găsi, chiar dacă lista ta de prieteni nu e vizibilă și nu dai niciun fel de informații despre tine, TE VOI GĂSI! Știu ce pot! Crede-mă!”
Suna a amenințare și am simțit fiori trecându-mi pe șira spinării!
Block! Ideea nu-mi venise până atunci, cum?, nu ştiu. Și-mi zic că gata, am scăpat.
Credeți c-am rezolvat? Noooo… A început să intre de pe un alt cont, aceleași mesaje… Și iarași block. Alt cont. Block! Alt cont! Bloooock! Îmi venea să țip, să urlu! Și i-am urlat printr-un mesaj: „Lasă-mă-n pace! Am viața mea, vezi-ți de-a ta!”
Răspunsul, venit imediat, m-a plesnit în creier: „În gaură de șarpe dacă te ascunzi, tot te găsesc!”
Doamne, singura soluție era să-mi închid contul de facebook. Dar nu mă lăsa inima nicicum. Îmi venea să plâng de ciudă, din cauza unui neica nimeni dus cu pluta, să-mi schimb o obișnuință atât de veche? Cineva pe care nu-l cunosc să mă facă să-mi schimb stilul de viață? Nuuu… Mi-am mai verificat o dată setările contului și am mai făcut niște modificări pentru siguranță, am făcut ceva „curățenie”, ștergând din lista de prieteni pe cei pe care nu-i cunoșteam personal, ci doar din auzite, sau prieten cu un prieten al meu, deși am o listă destul de limitată… și dând block după block – nici nu mai știu la câte conturi de pe care apărea – în încercarea disperată de a-mi găsi liniștea.
Trebuia să rezolv problema, că acum devenise o problemă. Aveam coșmaruri în care auzeam o voce care îmi spunea „te voi găsi!”, sau „te-am găsit!” și mă trezeam îngrozită și ruptă de oboseală. Intram din ce în ce în ce mai rar pe net.
M-am gândit mult până să mă hotărăsc să-i povestesc soțului meu despre tâmpenia omului. Mi-era teamă că va zice să-mi șteg contul, că am eu vreo vină… de unde să știu cum va interpreta subiectul.
Surpriză! A citit mesajele și a început să râdă cu poftă! „Stai liniștită, fată, lasă-l în pace, sunt aici și n-ai de ce să te temi. Nebunii există.” Și asta, în condițiile în care soțul meu nu are un cont pe facebook! Nu are timp și nici nu îl intreresează.
Oooooh! Nu-mi venea să cred! Și câte gânduri îmi făcusem! Ce frică intrase în mine, de ajunsesem să mă uit în spatele meu și când mergeam pe stradă, coșmaruri noaptea…
Și m-am mai liniștit. Primesc în continuare flori, sunt „soare” și „prințesă” în mintea bolnavă a domnului aceluia.
Dar am rămas cu o întrebare la care nu ştiu să răspund: cum pot unii să-și piardă atâta timp (și suflet), insistând în prostie, pentru că e o prostie să crezi că îţi place un om doar privind o fotografie.
Oooooooo… am uitat să vă spun ce m-a speriat cel mai rău și ce era cel mai important! Fotografia mea de profil tronează înrămată pe noptiera domnului! Am primit un mesaj cu o poză. O parte dintr-un pat și o noptieră de pe care poza mea de profil, înrămată, îmi zâmbește cuminte! Ceea ce mă face să spun că nebunii facebook-ului există! Dar singura schimbare pe care am făcut-o, a fost… o altă poză de profil. Pe cea veche am şters-o. De tot!
Mai nou, cel puțin la două săptămâni, primesc e-mailuri de la facebook. „Salut, Liana! Cineva a solicitat de curând resetarea parolei tale de facebook. Nu ai solicitat această schimbare? Daca nu ai solicitat o parolă nouă, anunță-ne imediat.” Și îi anunț. Că nu!
Așa că… atenție la setările de siguranță!
Pe Liana o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Ce înseamnă să te simți copleșit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
