Doi ani de virtual, la asta se rezumă prietenia noastră de până acum. Nu ne-am strâns încă în braţe, cum nici în ochi nu ne-am privit vreodată. Ne ştim din poze, din rânduri, din postări, din mesaje. Din conversaţii telefonice care puteau dura şi ore.
Ne-am cunoscut întâmplător. Poate aşa a fost să fie, însă relaţia noastră e specială. Motive? Multe sau… puţine!
În anumite situaţii, n-avem nimic comun. Asemănări – pe ici, pe colo. Gusturi, hmm!
Cum gândim? Scriem acelaşi lucru diferit ca frază, însă ideea şi contextul sunt aceleaşi.
Nu ştiu ce ne-a legat, cum nu ştiu pentru cât timp. Cert este că azi, de ziua ta, aleg să nu-ţi spun „La mulţi ani”. Îţi spun doar… MULŢUMESC!
Mulţumesc pentru că…
De la tine am învăţat să mă doară mai puţin de ce fac şi zic oamenii. Să fiu imună la ce mă poate deranja. Să nu mai dau greutate lucrurilor mai mult decât trebuie.
De la tine am învăţat să ştiu să fiu şi egoistă. Şi asta nu din lipsă de interes, nu din lipsă de umanitate. Ci doar pentru faptul că dreptul la viaţă îl am şi eu. Că nu sunt buricul pământului, cum nu totul trebuie să se învârtă în jurul meu. Dacă eu sunt bine, sunt bine şi oamenii care depind de mine. Nu că n-aş fi ştiut până acum, însă eram doar la nivelul teoriei.
De la tine şi prin tine am învăţat că sufletul pus pe tavă îţi poate aduce doar suferinţă. Că vorbele spuse pot conta până la un anumit punct. Că oamenii sunt diferiţi şi, de multe ori, aparenţele nu oglindesc realitatea interioară. Am învăţat că oamenii trebuie trataţi cu aceeaşi monedă cu care te tratează şi ei, la rândul lor. Cu aceeaşi indiferenţă şi aceeaşi nepăsare.
Nu eram străină de nimic din toate astea, însă, în nebunia mea, îmi doream ca măcar o parte din ei să fie… altfel.
Tu mi-ai deschis ochii spre orizontul numit viaţă. Ne-a fost dată s-o trăim, s-o simţim. Să nu trecem prin ea doar ca victime ale propriului destin. Că avem puterea să ne-o facem cum vrem. Că în viaţă noastră trebuie să contăm şi noi, nu doar ei sau… alţii!
Din suferinţele tale am învăţat că nu trebuie să dureze o veşnicie. Nu trebuie să le alimentăm. Că trebuie să ne găsim puterea de a spune „gata” şi „stop”. Să învăţăm să găsim soluţii. Să ne ajutăm singuri. Să găsim motivul pentru care merită să ne ridicăm şi să mergem mai departe.
O făceam, oarecum, însă îmi lua ceva timp. Acum, de la o secundă la alta, am învăţat să mă „scutur” mai repede de cât credeam.
Din râsetele noastre am învăţat cât de puţin ne trebuie să fim fericiţi, chiar şi pentru două minute. Că lacrimile pot fi şterse şi de la distanţă, fără prea mult efort. Că simţurile capătă sens şi culoare, chiar dacă se nasc în urma unui fir.
Tot de la tine am învăţat că iertarea e omenească, dar să ştii când, cum, pe cine şi, cel mai important, CE merită iertat şi ce nu. Iertarea are valoarea ei.
Pentru toate astea… ÎŢI MULŢUMESC!
Toate astea m-au schimbat oarecum ca om, ca femeie, ca fiinţă. M-au făcut să-nţeleg că viaţa nu este făcută s-o trăieşti pentru alţii doar ca lor să le fie bine, cum m-ai făcut să înţeleg că frica de a nu deranja este ultimul lucru la care ar trebui să mă gândesc.
E o „berbeacă” încăpăţânată, iar voi, cei care aţi citi acest text (mulţumesc), acum, la final, trebuie să ştiţi că în tot acest timp certurile n-au lipsit, aşa cum n-au lipsit nici discuţiile contradictorii. Însă, în urma lor, am rămas tot noi. Două zuze care s-au întâlnit aici, în virtual. În realitate, niciodată. Două zuze care n-au renunţat niciodată una la alta, pentru că ceva le leagă.
Nu se ştie încă, ce …da’ ne leagă!
Te umbesc, femeie… Berbec!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
