O poezie a lui Charles Bukowski, intitulată „Dansul vieţii”, grăieşte cam aşa, în limbajul prozaic al traducerii mele anoste: „Aria care divide creierul şi sufletul este afectată în multe feluri de experienţă: unii îşi pierd mintea întreagă şi devin suflet: adică nebuni; unii îşi pierd tot sufletul şi devin cuget: adică intelectuali; unii îşi pierd şi sufletul şi mintea şi devin acceptaţi”.
Persoanele care sunt acceptate, de regulă, nu doar că sunt acceptate de toată lumea, dar culmea e că sunt şi invidiate de toată lumea.
Pentru că, deşi sunt preponderent false până în măduva oaselor, iar multe din ele mai sunt şi stupide, ele se simt foarte bine înăuntrul lor, spre deosebire de celelalte categorii, care, deficitare fiind la un capitol sau altul, şontâcăie când păşesc în lumea exterioară. Sau, cel puţin, aşa au impresia.
Cum invidia, se cunoaşte, e o formă indirectă de validare, acceptaţii ajung să îşi consolideze excelenta părere despre sine îndeosebi pe seama frustrărilor celor care nu reuşesc să se încadreze în „poză”, căci mulţi, din păcate, îşi alimentează neliniştile şi neîmplinirile alegând să invidieze în loc să ignore.
Pe tărâmul dragostei, povestea este în modul cel mai pregnant vizibilă.
Toată lumea care a fost îndrăgostită şi-a furat-o măcar o dată.
Experienţa unei îndrăgosteli sfârşită naşpa – sau a mai multor îndrăgosteli unde ne-am luat-o pe coajă – poate conduce lejer la situaţiile descrise de Bukowski: pe unii îi deprimă şi-şi pierd minţile (primul caz); altora cinismul le arde apucăturile romantice, predispunându-i la complicate analize metafizice – de regulă, de doi bani (al doilea caz); iar alţii (ultimul caz) ajung să nu mai creadă în nimic, dar nici să mai facă ceva de capul lor, ei urmând întru totul prescripţiile la modă ale societăţii în care trăiesc.
P-ăştia rareori îi mai încălzeşte ceva: merg la serviciu, de-acolo, la Lidl pentru cumpărături, apoi ies la un film, sau într-un local şi acasă. Cu sentimentele lăsate la foc mic şi burduşiţi de normele exterioare cărora le consacră propria personalitate, stilul de viaţă personal nu-i face să se simtă nici bine, dar nici rău. Singura chestie e să nu stea cu ei înşişi. Asta-i înnebuneşte.
Asemenea persoane suportă pe toată lumea, mai puţin pe ele însele. D-aia le vezi mereu făcând ceva sau mergând undeva. Nu stau o clipă locului şi sunt hiperactive ca nişte electroni în jurul propriului nucleu alcătuit de golul din suflet. De dimineaţă până seara, îşi ţin mintea ocupată cu diverse activităţi. Odihna, pentru ele, înseamnă să iasă ori în mall, ori la cinema, ori să plece din oraş, adică să fie oriunde nu sunt expuşi posibilităţii de a sta singure în preajma lor.
Când sunt angrenate într-o relaţie, par incapabile să empatizeze cu nevoile celuilalt, la fel cum nu sunt în stare nici cu ale lor. Ce naiba să facă doar cu persoana de lângă? O iau razna dacă stau numai ei împreună, aşa că o târăsc afară, se plimbă peste tot, oriunde, dar să nu râmănă doar ei doi într-o încăpere. Acolo se blochează, căci ar trebui să fie sinceri, atât cu persoana de alături, cât şi cu propriul eu, ceea ce e imposibil, căci tocmai de aşa ceva nu sunt capabile.
Cu toate astea, din afară lucrurile par mult mai roz.
Văzând atâta energie consumată aiurea, cei de pe margine ajung să le invidieze: ce viaţă plină şi frumoasă au aceste fiinţe! Cum zâmbesc şi râd ele tot timpul! Asta înseamnă să-ţi trăieşti viaţa!
Nu-i preocupă detaliul că asistă la o butaforie, că totul e un tertip – şi-ncă unul din cele mai vechi – de a fugi la nesfârşit de ele însele, că, prin această agitaţie furibundă pe care o creează în afară, caută în interiorul lor ceea ce caută toată lumea de pe suprafaţa pământului. Făcând mai mult zgomot decât alţii, fiind mult mai băgaţi în seamă, căci bâzâie în fel şi chip ca să-ţi atragă atenţia, destui socot că viaţa ăstora e diferită de a lor. Ba chiar tânjesc să aibă o asemenea viaţă.
Greşit. Foarte greşit.
Nu jinduiţi să aveţi parte de viaţa „acceptaţilor”, că nu aveţi de ce.
Veţi fi dezamăgiţi.
Pe bune.
O viaţă banală, dar plăcută sieşi, adaptată la necesităţile proprii, nu la criteriul feedback-ului exterior, e mult mai mişto.
Mult mai.
PS: Şi Osho zice la fel.
Ba chiar şi Oprah.
Şi la fel zice şi Teo.
Mihnea există virtual doar AICI.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
A venit la ușa mea într-o noapte, ud, slăbănog, bătut și îngrozit, un motan alb, slab, fără coadă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
