Oameni ai extremelor, niciodată iubiți, niciodată străini, niciodată aproape, mereu departe și întotdeauna o singură ființă scindată între apus și răsărit, între miezul nopții și prima oră a zilei…
Profesorul întârzie astă seară, dar nu mă mai supăr, de-abia am timp să mai stau singur față în față cu gândurile mele și să le întorc, ca într-un malaxor, pe toate părțile. În ultima vreme durerile s-au întețit, nu mai știu sigur ce mă doboară, cele fizice sau cele sufletești, cert este însă că n-am mai putut să scriu. Din umăr și până în vârful degetelor mi se chircesc toți mușchii, se strâng în plasa lor spasmodic nervii și duc încrâncenat această suferință atroce către ultimele falange, pe care am senzația uneori că mi le zdrobește cineva cu grijă să nu rămână nimic la locul lui, neînsângerat. A trecut vremea analgezicelor și am învățat să-mi fac injecțiile cu morfină singur, chiar dacă fiecare dintre ele mă face să tremur de o neputință la marginea ororii. Îmi tremură mâna și nici măcar paharul de scotch nu mă poate abstrage de la spectacolul grotesc al automutilării pe care n-o mai înțeleg și, pe care, în curând, n-am s-o mai accept. Repet în fiecare clipă de luciditate că nu mai e mult, că depind cu viața și cu moartea de cartea asta care zace descărnată în fața mea de câteva zile și pe care nu știu dacă voi mai reuși s-o termin… profesorul va avea aici ultimul cuvânt, pentru că lui vreau să i-o încredințez. Cartea asta… După câteva săptămâni de aranjat și corectat, părea gata de tipar, mai aveam de hotărât doar titlul, pentru că oscilam între două sau trei variante și niciuna nu mi se părea în stare să cuprindă, într-o singură expresie, liminară, întreg conținutul ei. Din îndoiala asta de moment a început să crească o îndoială și mai mare, și încă una, și încă una, până când am ajuns să pun sub semnul întrebării tot ce scrisesem până atunci. Cine ar fi citit o asemenea carte? Cine și-ar fi încărcat sufletul cu sufletul meu pe care abia mai puteam să îl adun, câteodată, din propriile zdrențe, atât cât să scriu despre povestea asta de iubire imposibilă? Mă gândeam: „cartea asta nu are acțiune, e mai mult o țesătură ciudată de confesiuni care, de cele mai multe ori, bulversează, pentru că nu știi niciodată cui aparține vocea narativă de fapt și de ce nu există un fir logic al întâmplărilor…”. Unul dintre editori îmi spusese tranșant: „Dragul meu, e o provocare pentru orice om normal cartea ta, eu pur și simplu nu pot citi din ea decât trei-patru pagini, e grea, mă încarcă, mă sleiește de puteri, îmi lasă un gust atât de amar pentru că e numai suferință, nu are nimic frumos în ea, până și Max Blecher e mai digerabil din punctul acesta de vedere. Asta-i iubirea?… nu, dragul meu, cartea asta n-are nimic uman, și, cu toate astea, vreau s-o public…”. D., prietenul meu bun, care publicase până acum vreo zece cărți, toate un succes enorm, mă încurajase, pe de altă parte, văzându-mă în dubiu: „Ti-am citit cartea! Mi-a plăcut mult. E extraordinar de convingător ce-ai scris, e ca o mărturisire fragmentaristă… E adevărată. E tușantă. Sună foarte bine. Are ceva foarte literar. Te rog s-o publici!…”. M-am perpelit săptămâni întregi, iar durerile veneau să-mi amplifice starea asta nevrotică până la paroxism, făcându-mă și mai lucid, și mai tăios în propria mea carne… Mă agățam instinctiv de lecturile din Eliade și Cioran, îmi rămăseseră înfipte în mine romanele lui Camil, în plus, scriam, ca și ei, din nevoia de a mă salva de la autodistrugere. Soteriologie. Sau nevoia de mântuire, prin jertfa asumată. Așa că vărsasem în paginile ei tot ceea ce nu avusesem puterea să port în mine pentru atâta timp: fericirea de a iubi și de a fi iubit, turnată în smoala încinsă a disperării de a fi fost părăsit din motive care nu aveau nicio legătură cu pasiunea colosală care ne măcina sufletele. Respinsesem orice apropiere de ea și în loc să-mi găsesc liniștea, mă cufundam din ce în ce mai mult în mine, în neputința de a o uita, de a mă întoarce la toate ale mele, la viața de dinainte, la fericirea și liniștea anilor aceștia atât de frumoși. Nu concepeam o iubire tăinuită, ilegală, deși aș fi putut accepta compromisuri fugare, așa cum o făcusem, de fapt, de câteva nenorocite ori, nefericite prin urmele pe care le-a brăzdat definitive în noi… în schimb, provocasem o suferință de neînchipuit, pe care o simțeam amândoi în același timp, noapte sau zi, sau săptămâni întregi, de care nu ne puteam nicicum îndepărta și căreia nu-i puteam vedea sfârșitul, nici după atâția ani… Nu eram nici despărțiți, nici împreună, ne legau amintiri profunde, dureroase, ca niște cătușe care lasă în carne răni adânci, la fiecare încercare de a te elibera. Arsesem amândoi cu totul, iar pe urmele fostelor ființe rămăsese doar durerea mereu trează a dorului nebun… Și cu toate astea, nu puteam abdica de la principiile mele, nu mă puteam coborî din turnul meu de fildeș, închisoarea mea…
Profesorul înțelesese totul și ajunsesem să ne confesăm într-o seară banală, în aburii unor sticle de vin, când, sătui de propriile noastre povești alegorice ajunsesem la concluzia că suntem în aceeași situație. Fusese prima oară când l-am văzut cu lacrimi în ochi și, în câteva minute, ne așezasem sufletele pe masa de disecție, printre paharele de vin și cărțile de filozofie existențialistă, oferindu-i celuilalt prilejul de a nu se mai simți singur și izolat în suferința lui. De atunci, venea în fiecare joi și, din beția cruntă în care ne aruncam ca într-un colac de salvare, se nășteau din noi filozofii, se restaura ordinea mondială, se rescria întreaga istorie a umanității ca într-un vast tratat de mitologie subiectivă a durerii… Nu mi-a mai fost rușine de atunci – știind că un alt bărbat suferea ca și mine, disecând totul cu precizia unui ceasornicar, că visa ca un copil să-și regăsească Paradisul, îmi dădea – culmea! – nu satisfacția solidarității, ci sentimentul reconfortant că nu sunt nebun… Mai aveam puțin de lucrat la carte, simțeam însă că timpul mi se scurge printre degete, că nu mai sunt stăpân pe mintea mea în care jucau fantomatice ape, că nu puteam nici să mă desprind, nici să mă regăsesc, mi se părea aș mai fi putut scrie mult și bine despre transformarea asta colosală, dureros de colosală, prin care treceam, că nu puteam s-o public în orice condiții, că nu voiam s-o citească nimeni de fapt, pentru că m-aș fi simțit ca un trădător al propriei mele conștiințe, ca și când m-aș fi dezbrăcat în piața publică, ca și când aș fi ajuns în fața lui Dumnezeu în pielea goală, cu sufletul în mâini, în loc de zdrențe…oricum, continuam să scriu întruna în gând, cuvintele veneau toate, cuminți, înșiruite frumos, ca la paradă, nu era nevoie de nicio corectură, nici de ortografie, doar câteva puncte de suspensie, pe ici pe acolo, în rest, povestea se întrupa toată, carnală, vie, cu gust și miros, cu imagini și frânturi de melodii…paradoxal, așa, ca-n viață, așa cum clipele frumoase durează atât de puțin și te trezești că nu mai e nimic la locul lui, s-a șters până și ultima virgulă și n-ai ce face, nimic nu se mai (re)întoarce în forma lui primară, perfectă, completă până la ultimul cuvânt.
A venit profesorul, sau cel puțin așa mi se pare, flutură de curent pânza albastră a draperiilor și îmi duc mâinile căuș la urechi, să nu simt frigul… Tot ceea ce simt e o durere cumplită de cap și venele care îmi pulsează la tâmple, cum stau chircit pe covor mi se pare că am înghețat de tot, cu mâini, cu picioare, cu tot corpul, cu mintea care mai emite câteva slabe semnale, cu ochii pe care îi simt îngreunați și plini de nisip, cu sufletul pe care aș putea să îl pun stavilă, de greutate, la ultimul potop, fatal, al lumii… O înghițitură din scotch-ul trezit de pe masă mă face să-mi fie indiferente durerea și frigul și nu mai vreau decât să pun capul pe jos , să adorm cât mai repede, să nu rămână din mine decât inima mea și ea… aș vrea să vină, să îi simt parfumul până în ultima alveolă, să îl inspir ca și când m-aș salva de la moarte, să se așeze încet, așa cum o știu după atâta timp, tăcută, să-mi prindă capul în mâini și să îl sprijine pe pieptul ei, să îi ascult, în sfârșit, pe viu, inima, să îi captez bătăile prin toți porii, ca și când ar fi a mea…îmi plăcea mult rochia albastră și foșnetul ei, acum o poartă pentru mine, vibrează pe corpul ei din cap până în picioare, e atât de fină mătasea asta transparentă încât îmi este teamă să n-o destram cu mâinile care s-au agățat de ea cu ultimele forțe, ca de o ultimă răsuflare ce pune capăt iluziei că ai fi trăit. Nu știu dacă e ea aievea sau dacă s-a desprins din carte, sau dacă a venit profesorul, știu doar că îmi este bine în brațele acestea albe, din care simt, ca din adâncuri, emoția ei, iubirea ei întreagă, nedisimulată, sentimentul acesta mă liniștește, fruntea mea înfierbântată și-a potolit freamătul sub obrazul ei neted, ochii mei și-au limpezit amarul în cuibarul cald al buzelor ei cu gust de cafea amară, aș vrea să-mi adun forțele și să îi spun: „îmi este bine în sfârșit, te rog să nu pleci astă seară, rămâi aici, am un colț de covor pe care te poți așeza și un ceai fierbinte, atâta doar îți cer, ține-mă în brațe atât cât mai sunt viu…”.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
