Într-o seară, în graba de-a urca în casă am înșfăcat din cutia poștală de-a valma: reclame, facturi și plicuri. Le-am desfăcut lângă un ceai cu lămâie ca să nu mor de inimă rea la vederea prețului la gaze de luna asta. ”Blestemații, iar au scumpit gazul acela pe care natura l-a dat românilor și îl fură ei”, mi-am zis. Printre plicuri, o scrisoare. Adresa era corectă. Părea o scrisoare ”de dragoste” a unei bănci. Am desfăcut-o și citesc:
”Te iubesc. Te-am iubit din prima clipă. Vino”.
Nesemnată. Am înlemnit. Mă uit pe plic și văd expeditorul. A doua zi mă înființez acasă la om să văd cine mă iubea atât de vajnic, cine era expeditorul misterios, care își lăsase adresa, dar nu și numele. Îmi deschide ușa un domn în vârstă, elegant, cu o atitudine degajată. E un tip direct, chiar rugos. Îi explic de ce mă aflu în fața sa. Tresare.
– Oare, nu mai e?
– Cine?, mă sâcâi eu lângă cafeaua pe care mi-o pune dinainte cu mișcări elegante, ușor dificile, dar detașate.
– Femeia vieții mele.
– Ați scris adresa greșit, presupun.
– Nu. Adresa e corectă. Am revenit din State abia zilele trecute. Intenționam s-o caut. De când locuiți acolo?
– De o lună. Abia m-am mutat.
O lacrimă îi alunecă pe obraz. Îmi întinde o altă scrisoare, scrisă elegant pe o foaie albă mirosind a lavandă și lămâiță. Citesc:
”Numele tău e dorință. Atingerea ta e vibrație. Nu te-am cunoscut vreodată, dar sufletul meu te-a intuit. Vibrație necunoscută, nemărturisită. Cum te-ar fi putut cuprinde cuvintele când privirile noastre n-au rodit reciproc în sufletele noastre. Când am înțeles asta, mi-am ferecat adânc sufletul și-am lăsat pasiunea să-l mistuie până la epuizare, independent de tine. Am tras banalitatea cotidiană peste furtunile pustiitoare ale inimii mele. Furtuni de viață irosite în deșerturi fără nume, pe nisipurile cărora ți-am scris numele de milioane de ori. Durut. Singuratic. În muțenia fierbinte, autoimpusă, murind eu câte puțin în fiecare zi, mistuită. N-am aripile făcute din totemuri metalice cum au oamenii din ziua de azi. În absența ta, a cuvintelor tale, mi-am făcut giulgiu din aripile-mi de libelulă. Mi-am făcut din tăcere cavou cu speranța că poate și tu vei simți la fel, și vei face un pas, și-atunci aș fi putut învăța să zbor și eu. Și am așteptat”. Lilith
Se cunoscuseră întâmplător. Schimbaseră amabilități. Nici nu-și dăduse seama că, prudenta care era ea, Lilith, îi spusese poveștile ei de viață cele mai dragi. Lui. Unui străin. Îl îmbrățișase cu sufletul brusc, fără restriști emoționale, instinctiv. Tresări violent. O durere acută i se cuibărise în coșul pieptului ca o boală. Și nu mai plecase niciodată de acolo. În ziua aceea și în zilele care urmaseră, ori de câte ori memoria i-o aducea în fața ochilor, o lacrimă i se prelingea pe obraz. Când se reîntâlniseră durerea se transformase într-un soi de usturime sufletească. Diversitate dureroasă amestecată cu acea bucurie instinctuală stranie, răvășitoare ca vântul care gonește soarele prin deșert. Foc.
Tăcerea lovea în limbile ceasului: tic-tac-tic-tac-tic-șiiar-tac. Lângă fereastră, privirea-i luneca pe file, gânduri și imagini aburinde, iluzorii în peisajul conturat printre draperii și perdele grele.
– Am putut să-i spun… prea târziu, domnișoară. Părea inabordabilă cu eleganța aceea distinctă, cu manierele greu de înțeles, cu alegerile prea altfel față de restul lumii. N-am ghicit că eu sunt acela pe care îl aștepta și râdeam de ea prietenește că așteaptă vreun arhanghel. Poate a tresărit, dar n-am văzut. Nu atunci. Acum știu când tresărea. Era mereu acolo oricând doream. Ce insensibil am fost! Și prost. Mi-a fost teamă să mă apropii. Era mai important să arăt că pot controla și că știu totul. Ea zâmbea și se strâmba copilărește. Eu râdeam de ea. Femeia-copil, femeia-mister, femeia… mea. Ei îi scriam, domnișoară. Dar prea târziu. Cred că mi-a scris ce simțea doar când a intuit că sfârșitul e aproape, scrisoarea asta. Să nu iubiți în taină domnișoară. Să iubiți fățiș, asumat!
Am privit fotografia ei, în mâinile lui tremurânde. Nu mai erau gesturi detașate. Un chip inocent, cu ochi frumoși. L-am privit. Împărtășiseră suflet și inimă o viață întreagă, fără să știe că fac asta, independent de mintea lor conștientă, de mărturisirea lor asumată. Inimile lor știuseră mai bine. Îi trădaseră mintea lor, alegerile lor, cutumele sociale.
– Și tu, tu ce-ai fi făcut în locul ei?, mă întreba inima mea. Tăcere. În seara aceea, într-o ceainărie, lângă o gazetă și un biscuit, un străin asculta o poveste. Și am rămas în tăcere. Doar ritmul inefabil al vieții spărgea liniștea în care mă ascunsesem ca un copil speriat, plâlpâind clămpănit în urechile mele: tic-tac-tic-tac-tic-tac.
Pe Lacrima o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
