Luase sticla de vin alb din pivniţă şi o puse afară, lângă cărare, în mijlocul unui omăt proaspăt şi alb. Frigul se înteţise peste noapte şi dis-de-dimineaţă începu a ninge în luna lui martie. Noroc că pomii şi viile nu mişcaseră defel. Noaptea era bună pentru ospăţul solitar. Când alesese butelia de vin, i s-a părut prea caldă, a lovit-o de palme şi a lăsat-o la loc de odihnă lângă alee, chiar în zăpadă. Se spălă pe faţă, pe mâini şi pe gât cu cristalele tandre şi moi care se topeau după el ca iubitele pe care le atinsese în trecutul tumultuos. Nu-i era frig. Defel. Niciodată. Un ceas, două, va deveni numai bun de băut, aproape îngheţat, cu aromele seducându-i nările fremătătoare. Era obosit. Lucrase toată ziua la zidit. Singur. Aproape singur. El cu gândurile lui. Îl dureau spatele, braţele, dar zâmbea destul de candid când îşi vedea consoarta căreia îi jurase credinţă. Hana cea înfloritoare. Parcă nu îmbătrânea, anii n-o atingeau, devenea tot mai frumoasă, ispititoare, zâmbăreaţă. Stelele nu se comparau, că erau reci şi îndepărtate. Însă avea un necaz, destul de mare. Din cauza frigului, mortarul îngheţa noaptea şi pietrele se mişcau de pe temelie. Unele cădeau la cea mai simplă atingere. Altele erau împrăştiate pe jos la câţiva metri depărtare. Oameni răi. Însă nu era în stare să stea cu mâinile în sâni şi să aştepte zilele ce urmau ori anotimpurile blânde. Avea un lucru de dus la bun sfârşit. Nu făcea o casă simplă. Dimpotrivă. Construia o biserică. Bechică, cum spunea când era mic şi avea probleme de vorbire, fiind de râsul tuturor. De atunci devenise obsedat să redea forma corectă a lăcaşului de cult nu numai prin vorbe. Şi o făcea cu tot dragul. Nimic nu-i stătea în cale. Adusese pietroaiele de pe râu cu spatele, unul câte unul, n-avea cal sau căruţ. Şi fiecare avea măcar o baniţă. Numai pentru nisip, pietriş şi lut tocmise câţiva argaţi să-l transporte. I-a plătit, dar mormăiau neîncrezători. Cum să construiască de unul singur aşa ceva? Era nebun. O să vadă că n-o să fie în stare. I-au promis râzând. Alţii râdeau de biserica lui. Nu-i păsa. O avea pe Hana, îi era de ajuns, nu cerea nimic în schimb.
©Pătrășcan Violeta
Vinul alb începuse a căpăta flori care dansau înăuntru fără să-l agite. Nu mai văzuse aşa ceva. În clarul de lună, era un senin clar şi difuz, petalele străluceau în interior, nu băuse nimic încă, ieşeau aburi din jurul sticlei cu vin împlântată în zăpadă. Parcă ar fi fost c*rul gol al Hanei ce îl aştepta ori nu, o dorea oricum ca un bărbat însetat de muiere, o altă formă de beţie. A lăsat recipientul acolo, sărind peste movile şi râpe îngheţate ca să scurteze drumul, a intrat grăbit şi au făcut dragoste fără preludii inutile. Risca şi acceptase asta, să rămână înţepenit de mijloc ziua următoare. Aşa se întâmplă. Dar o iubea. Crunt. Însă avea şi o chemare. Să termine biserica. Numele nu contează, or şti popii ce să facă acolo, să vindece sufletele obosite şi necăjite.
În fiecare zi din primăvară până în toamnă, greierii se puneau să cânte. Era ciudat cum erau în stare să-şi mişte pe la spate picioarele îngheţate de timpuriu şi să şi le frece slobozind vibraţii. Pe lumină, dărâma ce i se părea şubred şi nesigur, refăcea temelia muşcată de pietroaiele prăvălite. La un moment dat, într-un an a mai angajat pe cineva. Un turc, Şiul, să îl ajute la ornamente şi mortar. Să o termine mai repede. Odată. Parcă se plictisise.
Trecut-au trei ani şi nu înaintase prea mult. Noaptea căzuse flancul stâng când lucra singur. Ăla era situat în partea de nord. Era de înţeles să fie mai rece în zona aceea. Mai nou, se prăbuşea flancul din dreapta, sud, când nu mai aveau decât două rânduri de pietre până să ajungă la cupolă. Începuse să-l bănuiască pe Şiul că îl sabotează. Era prost de-a binelea. De-ar fi fost isteţ, l-ar fi încurcat tot pe aceeaşi parte. Şi se dădea la Hana. O ajuta cu diferite treburi casnice să pregătească masa mai repede. Ba, uneori, făcea toată treaba în locul ei, ca să o facă să se simtă îndatorată. De la o vreme, au început să lipsească amândoi. A intrat la bănuieli şi a început să cerceteze în jur. Cocoţat pe ziduri, sus, observa cum se ascunde cu Hana după un nuc destul de bătrân în depărtare şi poposeau acolo mai mult decât ar fi fost de cuviinţă. La început, şi-a zis că Hana, ca orice femeie, căuta incitare, provocare, degeaba îi şoptea noaptea că este icoana lui, nu îl credea. Zicea că n-o mai vede. Numai pentru biserică are gânduri. Doar era lumina ochilor lui, cum să n-o vadă? Înţelegea că dorea atenţie mai mult decât era în stare să i-o ofere. Şi să fie cucerită zilnic. El abia îşi mai trăgea oasele până acasă, se întindea pe pat şi încerca să nu se mai mişte defel, ca să nu i se rupă coloana vertebrală, atât de mult se chinuia cu zidurile, găleţile cu mortar, unghiurile potrivite, ciocârliile auzite. O iubea. Însă se îndepărtau. Zi de zi. Şi popasurile la nucul ăla bătrân erau tot mai dese. Nu se terminau odată. Avea impresia că el o împinsese în braţele lui Şiul. Deşi niciodată n-avusese un asemenea gând şi-şi pierdea răbdarea.
Şiul zâmbea ca un dobitoc pus pe fapte mari. Se credea un flăcău fără ciucuri. Când se întorcea îşi ştergea mâinile de piept, şi palmele, şi dosul lor, fluiera şi se apuca să lucreze tot privind în urmă. De parcă s-ar fi aşteptat să se ferească de un pietroi imens căzut din cer. Nu i-a aruncat nimic în creştet. Într-o zi, a coborât de pe schele dându-i de înţeles că ştie totul, rugându-l să-l aştepte o ţâră ca să lămurească treaba. În clipa aceea, Şiul a urcat pe măgarul cu care venise acolo şi a dispărut pentru totdeauna. S-a făcut nevăzut. De ce să fugă după turc un măgar? N-avea sens. Era bărbat. Dar de-l mai vede o dată, îl va transforma în cel mai întinzător circar. Nimeni nu o să fie în stare să-şi răsucească gâtul ca Şiul. Potera l-ar fi prins şi n-ar fi terminat ce trebuia.
Apoi Hana a început să se tânguiască: numai el este vinovatul. El a împins-o în braţele străinului. I-a dat dreptate. N-a contrazis-o prea mult. Plângea cu tot sufletul cum numai bărbaţii dezamăgiţi ştiu s-o facă. Ăia singuri, încăpăţânaţi, trişti, singuri. De dragul ei când o zidea. La un moment dat, devenise chiar excitată. „Vai. Pulpele mele.” Nu ştia la cine se gândeşte. Nici nu-l mai interesa. Icoana din minte i s-a spart pentru totdeauna. „Dă-mi drumul!” „Vai. Sunt udă toată!” A zidit-o, gândind că noaptea iar vor cădea pietrele şi o să scape. Măcar s-o pedepsească câteva ore. Nu i-a astupat faţa, nici capul, să poată respira în voie. „Hei!” „ Te iubesc, prostule!” striga. Dar nu bănuia cui se adresează, lui cel prezent sau lui Şiul fricosul.
În ziua următoare dispăruse. I-au rămas în minte numai cuvintele ei: „Te iubesc, prostule!” ca o cumpănă. Nu ştia cui i se adresează. Lui sau străinului! A terminat cumva biserica şi mai avea de ancorat clopotul. Ultimul lucru. Nu chemase pe nimeni la pârghie, să-l ajute în a-l duce până sus. N-avea nevoie de ajutor. Promisese că o face singur. Nu ca să fie văzut sau apreciat de cine ştie cine. Ci pentru el însuşi. Aproape o zi întreagă s-a chinuit să facă funcţională clopotniţa. Rămăsese un ceas în cumpănă, cu clopotul ridicat la câteva picioare de la pământ. Dacă ar fi dat drumul frânghiei, s-ar fi crăpat. De ridicat nu mai credea că o poate face. Era sleit. A reuşit, după multe încercări în care socotise că nu o să isprăvească, gândindu-se la toată furia şi nedreptatea din suflet. „Te iubesc, prostule!” Lui? Altuia? Zâmbea lângă sticla de vin alb pe care şi-a adus-o acolo sus, pe acoperiş drept recompensă. „Te iubesc, prostule!” Nu-i mai păsa cui i se adresase. O goli însetat. Vinul pe nemâncate este nectar divin. Zâmbea şi se prăvălea peste temelia care era bine închegată. Nu păţise nimic. Fundamentul.
Pe Regis îl găsiți întreg aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
