Mă gândeam într-un timp cu groază, când simţeam eu vreun motiv că se întrevede şi-şi face loc de-al naibii, printre sentimente ce-ar fi trebuit să le simt statornice… deci mă gândeam cu groază câteodată, ce dificil, ce foarte greu aş putea să trăiesc eu fără tine.
Eram naivă atunci! Eram copil ce respira adult.
Nu înţelegeam că nimic nu este cu adevărat veşnic pe lumea asta.
Că totul, absolut orice poveste, cea mai frumoasă azi, poate deveni banală mâine-n povestiri.
Păi astăzi… nu mai gândesc în veşnicii ce m-am prins deja că pot fi doar vremelnice, deşi în definiţie de DEX, „etern” înseamnă pentru totdeauna.
Dar cum să am curajul să afirm că haina pe care azi o cumpăr şi dau salariul tot pe ea, că bucuria pe care o voi simţi pentru prima dată, în ziua în care o voi purta, va fi mereu eternă?!?
Trece moda, trece şi bucuria de a purta haina cea mai scumpă de azi din şifonier, păi nu-i aşa? Cred că la fel poate păţi şi iubirea ce sună a etern azi, dar va fi cenuşie, scursă în plictis, poimâine.
Aşa că azi nu-mi va fi teamă dacă voi simți „vreun” și „măcar”, că ţi s-a plictisit timpul cu mine.
Azi pot să dau din umeri, îmi spun eu mie astăzi liniştită, că da!! …pot înţelege.
Înţeleg că tu poți prinde îndoială, că nu mai vrei vreun noi.
Strâmb din nas şi strâng din dinţi, firește… dar o să-ţi dau o replică la care nici nu te-aşteptai, iubitul meu:
“…păi ia atunci o decizie, dacă tot nu o mai luăm noi împreună, c-aşa ai hotărât tu brusc de astăzi înainte! Ia tu decizia şi pentru mine!!”, am să-ţi spun eu ţie atunci.
Și asta nu pentru că nu-mi mai pasă de nimic, nu de aceea voi da din umeri a nepăsare.
…ci pentru că-mi va fi greu să explic din nou ceea ce tu ştiai deja şi, în plus, şi pentru că tu nici nu mai ai chef de-a asculta noi argumente; tot iarăşi despre noi.
M-am plictisit şi eu cumva. Mă zbat de multă vreme să-ţi explic eu ţie una, alta şi am cam obosit.
Mă zbat aşa, aiurea, dintr-o speranţă veche, din amintirea de când ne era bine, de când nu aveam nevoie noi să povestim tot binele ce ne era.
Nici împreună, dar nici separat, nu mai argumentăm noi însă astăzi.
Doar ne trăim şi-atât.
De fapt noi nu mai suntem bine de demult.
De când citeam poveşti la lampă şi număram stele şi descifram Caru’ Mare pe cerul ce, de altfel, era destul de înnorat.
Eram copii atunci noi amândoi, doi copii ce-şi scriau speranţe de fericire scrise într-un doi etern, iremediabil doi. Aceiași doi.
Ehh… na, dar e firesc, în timp, probabil, să ni se schimbe dorinţele.
…dar și iubirea ne creşte separat de la o vreme, tu observi!?!
Am început să fim trişti şi singuri; până şi la gândul de împreună într-un etern ce ne-am dat seama că-i vremelnic şi nu chiar pentru totdeauna, și-atunci suspinăm!
M-am prins că nu mai am aer proaspăt cu tine-n jur.
Prea ne cerţi mereu, prea nu mai visezi la fericire.
Prea eşti blazat şi fără chef de viaţă niciun pic.
De aceea, eu sunt acum destul de pregătită.
Şi uite…! Te aştept.
Şi tooot aştept. Aştept să văd cum îmi vei explica tu mie cum că eternul e, de fapt, vremelnic… şi că eternitatea este muritoare, nu vreo zeiţă ce-şi păstrează tinereţea, trăindu-se întotdeauna veșnic, căci aşa i-a fost doar ei menit, dintr-un noroc anume.
…și cam atât!
Noapte bună, dragul meu! Și… te iubesc!
…sau, mai degrabă, te-am iubit?!?
Pe Adina o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
