– 12 –
O vizită ascunsă
(pimele părţi aici)
Mergeam aproape ca o șoaptă în miez de gând, iar liniștea unei alei de toamnă trăda sunetul desprinderii unei frunze cu colțuri aurii, parcă pierdute în alinare de apus de soare tot mai pregătit de o hibernare îndelungă. Toamna este tristă doar atunci când străzile sunt măturate de așternerea frunzelor ce doar în plutirea lor spre pământ par singuratice. Apoi se reunesc pentru a bucura suflete. Lumina lampadarelor ce își confundau lumina gălbuie cu reflexia ei de pe fața frunzelor de curând aranjate de o pală de vânt jucăuș mă însoțea în drumul spre casă când înainte, când înapoi.
Gândul că purtam în mine un secret, pe care nu știam cum să îl ascund, mă durea. Era ca un cadou pe care îl dai înainte de timp și apoi te vezi nevoit să mai oferi încă unul pentru că ideea de cadou nu constă în ce oferi, ci în faptul că ești acolo în acele treceri de ființă ce vor deveni memorii asupra cărora se vor frunzări ani buni. De la plimbările din vară cu Eugene s-a scurs un anotimp și multe vizite secrete la Spitalul Universitar Edouard Herriot. Fiecare vizită părea ca o nouă pagină ascunsă a unui jurnal pe care îl citeam fără a mi se fi permis. Dar, greutatea pe care o vedeam înfășurată în jurul gâtului dnei Mouelle începuse să mă sugrume și pe mine din momentul în care aflasem că Pierre nu murise. Accidentul despre care auzisem atât de puțin îl aruncase pe acesta într-o comă adâncă, o comă prelungită, fără nicio speranță în revenire.
Nu ți-ar trece prin cap cât de departe puteam merge în naivitatea care mă întrecea, dar vizitele mele săptămânale erau făcute în secret. Secret era și faptul că îi citeam lui Pierre din Fiorul. Citisem Fiorul chiar în zilele de după prezența mea la Dineul organizat de Mouelle Roucher. Dar, credeam că Pierre e mort. Și, nu era. Coma este o întârziere a zâmbetului cu care un iubit își poate bucura iubita când revine din pânza lipicioasă a morții. „…cu tine întotdeauna mă simt ca o tânără de la țară îmbrăcată în negru cu alb, părul blond prins într-un coc auriu, desculță pe un drumul albit de soarele amețit de mirosul strugurilor copți. Mă cucerești atât de simplu, încât nu îți pot da drumul la mână, când îmi șoptești sărutat la ureche dragostea ce mi-o porți. Nimic nu poate să ne fure bucuria de a ne iubi, iubitul meu Pierre.” „… cu tine sunt întotdeauna uimită de mirosul proaspăt al zăpezii ce își fulguie neanunțata prezenţă într-o seară de decembrie când noi ieșim îmbrățișați de la Cinema. Aleea proaspăt acoperită de fulgi fini de zăpadă ne permite încă să ne desenăm iubirea în fiecare pas asfaltic pe care l-am lăsat în urmă pentru a fi acoperit cu dragostea ce lasă urme acoperite în inima poveștii noastre. Te iubesc, Pierre. Iubesc glasul tău ce îmi răsună atât de cald în inimă, fără a-mi topi fulgii de pe chip. Șoaptele tale doar le fixează fulgilor un zâmbet stelat ce se aseamănă cu cel de pe chipul meu fericit, și noi, eu și fulgii de pe chipul meu, alergăm prin lumina ce cade prinsă de fulgi în calea mea. Mătasea fulgilor țese o hartă albă în toată perfecțiunea lunii care sfidează noaptea întunecată și își reflectă aprobator prezența ce ne însoțește iubirea. Și tu mă iubești atât de mult!! „… îți amintești, Pierre, iubite, cum privirile noastre se intersectau în ploaie?…”
Nu mi-am imaginat vreodată să citesc pagină după pagină din Fiorul pe un scaun de spital, într-un salon de spital unde sunetul aparatelor ce susțineau funcțiile vitale păreau a fi singurele care aprobau ființa revărsată a unei femei cu sufletul îmbogățit de lupta de a păstra o iubire ce nu putea accepta o asemenea umilire a unei ființe umane. Iubirea dnei Mouelle l-a aruncat pe Pierre într-o moarte simbolică din iubire, una care îl făcuse un erou al unei povești de iubire. În schimb, trupul inert al iubirii perfecte zăcea pustiit de reacție pe un pat de spital, redus la o existență artificială impusă unui suflet prins între lumi, care nu lupta pentru nimic.
Dincolo de aparenta inutilitate a vizitelor mele în care îi citeam din cartea scrisă de iubita sa Mouelle, Fiorul din inima scriitoarei se strecura tot mai mult în măduva spinării unui trup inert ce devenise un portal către o lume surdă din sufletul intangibil al lui Pierre. Părea că rândurile pe care le citeam erau smulse vocală cu vocală, împletituri de silabe își desprindeau forma neagră și pătrundeau în lumea surdă a unui iubitor deformat de înghețul sufletului. Chipul ei frumos îi apăruse luminos în fața sa, iar de pe buzele ei conturate divin, definite de iubirea ce i-a fost adesea născută atunci când îți vorbeau, i-a șoptit numele: „Pierre!” Și, el a deschis ochii! Agitația din salon a crescut pe măsură ce fiecare doctor venea să exclame aceeași uimire ca ceilalți doctori.
După atâția ani, Pierre și-a revenit din comă. Iar eu am crezut că visez. Inima mi-a topit iarna în incredibila atingere a iubirii de pe pagini uzate de recitire. Eu am uzat paginile, iar Pierre le-a golit de cuvinte.
– 13 –
O inimă ce bate singură
– Alo! Bună seara și vă rog să mă iertați că vă sun acum. Sunt Arturo Loredan, medicul de gardă de pe secția de terapie intensivă…
– Nu, nu, să nu îmi spuneți că Pierre… vă rog, nu! Nu pot să ascult, nu pot… Într-o singură secundă viața nefericită a dnei Mouelle s-a rotit spre asprimea arzătoare a unei senzații de mult timp îmblânzite de speranța că trecerea timpului o va face să accepte mai ușor acest moment. Pierre s-a stins. Sigur s-a stins. A aruncat receptorul negru pe pernă și a alergat spre camera unde lumina unei lămpi de veghe trăda încă activitate.
– Eugenne! Eugenne! Pierre al meu s-a… m-a sunat de la Spital acum… mergi şi spune-i medicului că nu pot asculta acele cuvinte, mă simt golită de tot ce era prețios. Chiar și suferința e mai bună decât vestea că de acum Pierre al meu…
Eugenne a alergat în holul principal al etajului, unde era plasat un alt telefon și a ridicat cu teamă receptorul. În mintea ei au fost răpuse fantomele unei imposibile reveniri la viață. Ce poate fi mai nefericit, să o vadă pe Mouelle târându-se prin viață agățată de o iubire pe care o re zugrăvea când în culori de speranță, când în umbrele unei peșteri din care nu mai ieșea cu zâmbet pe chip, sau să o ajute să își refacă viața?!
Durerea ce a cuprins-o pe Mouelle era incredibilă. Pierre îi murea pentru a nu ştiu câta oară, doar că de această dată totul era diferit. Strigătele sfâșietoare au topit pereții camerei în care Mouelle căzuse pe genunchi. S-a apropiat de pat și și-a acoperit capul cu o pernă după ce s-a refugiat în întunericul tristeții ce îi fisura respirația. Avea atâtea să îi spună, dar unele lucruri pot fi spuse doar celor vii. Nu îl mai vizitase de mult timp pentru că nu suporta să îl vadă inert, lipsit de zâmbetul cu care o întâmpina de fiecare dată când revenea acasă.
Cât de stranie poate fi ființa umană care poate îmbrățișa destine nepronunțate și le poate transforma în adevărate întipăriri de suflet. Mouelle râdea. Iar lacrimile în curgeau fără încetare, fără a fi intimidate de râsul sugrumat al unei iubitoare despărțite de iubirea vieții. A plâns atât de istovitor, încât durerea de cap devenise ca un sunet constant ce o surzea și îi incapacita puterea de reacție. Zgomotul tristeții devenise ca liniștea pe care o ai în vârful muntelui, când realizezi că nu te mai poți da jos de pe acea stâncă.
– Alo! a spus cu teamă Eugenne. Doar că în receptor puteai auzi zgomot static. Medicul închisese. Apoi, a sunat din nou. Eugenne a răspuns cu o teamă prelungită…
– va urma –
Guestpost by Cosmisian
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
