A trecut un an de când ai decis că nu ne potrivim. Încet, am început să te uit. Mă obișnuisem să trăiesc fără tine, mă obișnuisem să nu te mai caut, până când pe ecranul telefonului a apărut din nou numele tău.
“Hei! Cum mai ești?“, mi-ai scris ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Am visat atât de mult timp să primesc mesajul acesta. Am adormit atât de multe nopți cu telefonul în mână, sperând să îți amintești și să suni. De ce te-ai întors? De ce acum? Chiar nu te-ai gândit că mă doare? Te-am întrebat dacă vrei să te aștept, dacă ai nevoie de timp să fii singur și ți-am zis că te poți întoarce oricând. Tu ai spus “nu” și ai plecat. Mi-ai zis să trăiesc mai departe și să te uit. Te-am ascultat.
De ce te interesează acum dacă sunt bine?
Da, sunt bine, deși mult timp după ce ai plecat nu am fost. Am plâns și mi-a plăcut. Plânsul a fost dovada că eram încă vie. Nu înțeleg de ce te întorci fix acum. Ce vrei? De ce îți place să mă chinui așa? Nu a fost suficient când ai zis că totul a fost doar în mintea mea? Mi-ai spus să trec peste. Treci și tu!
Nu știu cum și când a trecut atâta vreme. Nu s-au schimbat prea multe în viața mea. Încă am celulită, stai liniștit, deși mi-ai zis că ar trebui să slăbesc, să fac tratament anticelulitic și să… merg la un salon epilare definitiva (pretențiosule!). Încă îmi place să merg la teatru, să mănânc pizza și să dorm până târziu în weekend. Nu am mers deloc la alergat. Încă citesc și încă scriu. A, am uitat să îți spun că sunt cu altcineva. Mă mai gândesc uneori la tine și sper că și tu ești bine cu ea. I-ai zis despre mine? Doarme cumva acum lângă tine? Ai trimis mesajul ascunzându-te de ea?
Două rânduri. Ultimele. Atât am în minte când mă gândesc la tine și mi se pare o concluzie tragică a ceea ce am trăit împreună. Nici până acum nu am înțeles de ce ai ales să ne despărțim. Mi-ai zis că sunt o fată bună și că îți sunt chiar dragă, doar că nu trăim pe aceeași lungime de undă. Ți se pare suficient? Când legăturile dintre oameni sunt reale, acestea nu pot muri oricât ai încerca să le ignori sau să le lași în trecut. Să fie oare la fel și în cazul nostru? Mi-e dor de tine!
“Bună! Sunt bine, acasă!”, ți-am răspuns.
“Atât? Mă gândeam că o să îmi mai povestești una, alta… Spune-mi dacă deranjez, te rog!”
©Fabian Perez
Au trecut deja câteva luni. De la a povesti una, alta, am ajuns să ne povestim tot. De la câte un mesaj cu “ce mai faci?”, am ajuns la mesaje zilnice, dis-de-dimineață și apeluri de câteva ore, în miez de noapte. Nu există o explicație logică pentru ceea ce facem noi. Tu mi-ai zis să nu te mai caut niciodată, iar acum te-ai întors. Eu mi-am zis că te voi uita și acum sunt pregătită oricând să te ascult, să te înțeleg, să te ajut. Nu știu de ce îmi scrii și nu știu de ce îți răspund. Probabil vrei să îmi testezi limitele, să vezi când voi renunța cu adevărat la tine.
În acest timp, am fost câte puțin din toate: fostă, când ne amintim de trecut, prietenă, când ai nevoie de un sfat, chiar confidentă, când îmi povestești tot ce simți și cine știe, poate ai vrea să îți fiu și amantă. Ce ironie, să îți înșeli actuala cu fosta! N-aș face asta. Ce vină are ea? E mult mai simplu să dăm vina pe alții pentru eșecurile noastre: din cauza lui, din cauza ei, din cauza lor, dar niciodată din cauza mea. Eu nu vreau să fac asta. Recunosc, a fost și vina mea. Și, totuși, te face fericit? Ce ți-a oferit în plus? Cu ce a fost ea mai bună, cu ce te-a cucerit?
Te porți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat între noi, ca și cum am fi amici de-o viață. Îmi ceri sfaturi despre aspecte mai mult sau mai puțin importante ale vieții tale. Uneori îmi mai povestești și despre ea, de parcă ai făcut o pasiune din a răsuci cuțitul în rană. Chiar și așa, nu cred că m-ai putut uita. Știu că și ție ți-e dor. Ai vrea să mă port la fel, dar nu pot. Am prea multe întrebări. Te-aș întreba de ce acum, te-aș întreba dacă crezi că ai greșit, te-aș întreba dacă regreți și mai ales, de ce ai revenit.
Nu știu ce va urma și nici măcar nu vreau să știu. Putem să continuăm să ne otrăvim reciproc, încetul cu încetul, cu mult prea multe plecări și reveniri. Dar la ce bun? Eu vreau pe cineva fără pauze, fără despărțiri, condiții, bariere și alte limitări. Tu nu îmi poți oferi asta. Tu nu îmi poți oferi nimic. Mă bucur că nu mai tresar când îți văd numele pe ecran, nu mai zâmbesc când mă gândesc la tine, nu mai am emoții când te aud și nu mă mai trezesc așteptând mesajele tale. Țin minte și acum cât de mult mă bucuram când ne vedeam. Urcam în mașină, stăteam în dreapta și te priveam tot drumul zâmbind. Mă întrebai adesea de ce te privesc așa, iar eu nu găseam cuvintele potrivite pentru a-ți spune cât de fericită sunt. Dar nu vreau să mai trăiesc din amintiri.
Aș avea nevoie de-o radieră, una cu care să pot șterge din mine tot ce am trăit împreună. Nu vreau să mai știu cum ne plimbam în serile târzii de vară și nici cum ne promiteam că va fi bine, că noi vom trece peste toate. Vreau doar să închid încă o dată ușa trecutului și, de data aceasta, să nu mai răspund dacă tu vei bate. Deocamdată nu am curaj.
“Pot să te întreb ceva?”
“Spune!”, am răspuns neștiind ce urmează.
“Tu te mai gândești vreodată la noi?”
Citiţi şi
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
