În ultima perioadă s-au acumulat nopți în care nu am reușit să adorm decât atunci când zorile se revărsau. Mă pierdusem în gânduri despre viață, vicii și oameni care intră în viețile noastre pentru a ne oferi cele mai dureroase lecții.
O seară de aprilie, o sticlă de vin alb și compania omului la brațul căruia m-aș fi văzut o viață întreagă. Mă fascinai. Erai genul de om misterios, care reușește cu ușurință să-ți atragă atenția prin atitudinea nonșalantă pe care o afișează pentru ceilalți. M-am străduit atât de mult să-ți descos misterele și să te înțeleg, încât la un moment dat mi-ai devenit cosmos și viața mea se rezuma doar la clipele de fericite consumate în prezența ta.
Timpul s-a scurs, iar noi ne-am rătăcit pe undeva printre iubire și minciuni, îndepărtându-ne de întregul pe care l-am construit împreună. De fiecare dată când te revedeam întâmplător, aveam un nod în gât, iar fluturii îmi provocau o stare de anxietate. Fiecare contact vizual îl simțeam ca o arsură pe retină.
În aceste nopți m-am gândit mult la tot ce s-a întâmplat, la cum ne-am spus tăios „adio”, dar eu n-am avut niciodată curajul să plec cu adevărat. Undeva, în centrul inimii mele, ți-am tatuat numele cu cerneală de vise și am rămas împietrită cu amintirea ta în brațe și cu o mică speranță că ai să te întorci cândva. Așa suntem noi, oamenii, ne agățăm cu disperare de ființele pe care le credem suflete pereche, chiar dacă știm cât este de toxic pentru mintea și inima noastră.
În una dintre zilele înecate în tristețe ale marelui pictor Vincent Van Gogh, acesta a înghițit vopsea de culoare galbenă, deoarece asocia galbenul cu ceva pozitiv și a crezut că asta o să-l facă fericit, chiar dacă știa că vopseaua este toxică. Precum Van Gogh, fiecare dintre noi, facem alegeri de care suntem conștienți că ne fac rău, însă avem nevoie de un refugiu care să ne facă să ne desprindem de realitateatea în care trăim. Câți dintre noi consumăm alcool pentru că ne place gustul? Câți dintre noi aprindem o țigară în momente în care suntem cu adevărat fericiți? Fiecare lucru care ne face rău și pe care îl acceptăm în viața noastră este „vopseaua noastră galbenă”. Nu-i doar despre vicii… în general este despre oamenii care ne împing spre acestea.
Îmi pare rău că ai ajuns să-mi fii otravă în final și că povestea noastră nu s-a terminat cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Nu mă așteptam ca persoana care m-a înzestrat cu aripi să decidă că nu le merit și să le distrugă, lăsându-mă să cad în gol până când aveam să mă izbesc cu putere de realitatea pe care nu mi-o doream. Am crezut orbește în tine, omul meu, chiar dacă îți cunoscusem și părțile mai întunecate. Te-am iubit la nebunie, exact așa cum erai, pentru că știam că un om este perfectibil, dar nu este perfect.
Citiți și Astăzi m-am dat cu rimel
Guest post by R.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
