Nu, nu ai cum să le ferești de tot ce auzim și noi, oamenii mari. Nu le poți învălui sufletul într-o pânză din praf de pe aripile zânelor, sperând să rămână mereu curate.
Pur și simplu asta e lumea pe care le-o lăsăm. Atât am putut. Nu e cu mult mai bună decât cea pe care ne-au lăsat-o părinții noștri. Și aproape la fel cu cea moștenită de ei.
Mă uitam la știrile despre tragedia de la clubul Colectiv și nu am băgat de seamă când au intrat și fetele în sufragerie. De obicei suntem atenți, mutăm imediat, ca nu cumva cuvintele care ne descriu realitatea să le mânjească mintea prea devreme.
Acum nu am apucat și, în loc să-i răspund Alecsiei, am luat-o în brațe și mi-am cufundat fața în părul ei.
Habar nu aveam ce să-i spun. Ce e doliul? Resemnarea că am eșuat? Că le-am construit – probabil din prostie – o lume roz, dar că în jurul lor e mlaștina în care va călca, orice am face noi, părinții. Noi doar amânăm momentul când o vor face.
”Lasă-i să mai crească! Au timp să dea cu nasu-n mizerie!” Asta au spus părinții noștri, noi repetăm. Greșim?
Aș fi vrut să îi spun că lumea e plină de capcane, că noi nu am reușit să le curățăm drumul de ele. Că nu le-am netezit drumul.
Continuarea, aici.
Citiţi şi
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
