“Pentru că erai inteligentă, făceai calcule și știai să numeri bani, de la 4 ani”. Așa mi-a răspuns mama când am întrebat-o de ce nu “m-a bătut la cap” mai mult. De ce simt că m-a lăsat atât de mult să mă descurc singură și să fiu independentă. Sună ca un reproș, însă nu asta este intenția. Nu e ca și cum nu am savurat această independență. Mai ales că această solitudine mi-a permis să mă concentrez pe “business-urile mele”, ce aveau să devină niște eșecuri din fașă unele dintre ele (dar asta este pentru un alt capitol, atunci când mă voi întoarce la vârsta de 10 ani). Mă întreb doar cum ar fi fost altfel, de curiozitate mai mult deci, dacă ar fi fost diferită viața. Dar e doar un gând, care-mi vizitează sufletul mai des în ultima vreme (ultimii 3-4 ani), de când respirația a devenit mai greoaie și pe care o simțeam până acum ceva vreme, mai degrabă ca o sufocare, ca un soi de oboseală după un maraton pe ploaie. Și care nu avea legătură cu situația medicală ușoară despre care am aflat ulterior sau poate avea legătură.
©Snejana Soosh
Cert este că respirația greoaie are și ea un soi de viață și sens. La fiecare inspirație, pe care o simt că nu e totală, simt nevoia să-mi trag sufletul cu totul. Și nu e rău. Acest lucru mă face să mă simt prezentă. Chiar dacă simt o senzație de durere, paradoxal, nu mă sperie – pentru și prin durere poți să descoperi ceva ce nu ai știut despre tine – nu este ceva ce-ți poti dori, însă când o ai și o simți, ajungi să o înțelegi. Nu fugiți de durere (nu ai unde să te ascunzi). Prin durere, recunoaștem că suntem slabi și fragili, ușor de rănit și mici totuși, în toată puterea noastră omenească. Aceasta este frumusețea, când privim din exterior spre interior. Și ce frumos, atunci când vedem imaginea de ansamblu a omului, printre oameni. Săracul, totuși, ce amărât pare, în toată puterea lui omenească.
Să exersăm mai des privirea de ansamblu, îmi mai spun eu. În încercarea asta, putem să ne bucurăm, poate, mai mult de viață sau, poate, să mai eliminăm din frici. Poate că între durere și bucurie nu este nimic, chiar dacă se spune că ar fi ceva. Adică este – sigur – vid, gol, liniște. Pare OK – dar atât? De ce ți-ai dori liniștea asurzitoare din vidul tău, când mulți dintre noi nu suportăm nici ideea de a sta și a nu face nimic sau ideea de a nu se auzi ceva pe fundal. Mai bine am căuta liniștea acolo unde pare cel mai greu de găsit. Acolo unde simțim nevoia să dăm mai încet, nu mai tare. Acolo unde e volumul la maxim. Plus, când lumea toată ți-a fost un dar primit la schimb cu viața ta, de ce să mori cu atâtea frici?! Atât de banal mă simt când constat că am aceleași întrebări idioate încă de la o vârsta fragedă. Ca toți copiii, de altfel, doar că unora le mai și trece, la propriu, prin minte să sfârșească cu aceste întrebări. Dar eu nici nu mai știu sigur cum mai sunt alții.
Asta este și “problema” cu independența. Când te dezvolți independent, nici nu mai știi exact cum mai e lumea. Crezi că e ca tine. Te simți bine și independent de ceilalți, însă destul de dependent de tine. Atât de aproape și apropiat de tine. Mai dificil este când încă nu ai învățat să te placi îndeajuns încât să fii bine cu tine, de iubit nici nu știu ce să mai zic. Problema se poate adânci astfel în mai multe planuri, iar imaginea de ansamblu devine din ce în ce mai greu de văzut și ajungi “să nu mai vezi pădurea de copaci” (însă acesta este un alt subiect). Clasic. O sintagmă des folosită. Însă pe mine m-au obsedat două lucruri în viață: să încerc să nu fiu ca nuca în perete și să nu ratez imaginea de ansamblu (pădurea) prea des. Și taman invers – ori comportamentul nu mă ajută, ori așteptările sunt nerealiste. Dar balanța nu rămâne mult înclinată într-o parte pentru că se pare că mi s-a mai adeverit o vorbă din popor: „De ce ți-e frică nu scapi”. Deși nu am avut niciodată un interes în a prelua/înțelege vorbe din popor – ba dimpotrivă – sau superstiții (în special), mă mai trezesc vorbind așa și uneori mă gândesc serios că sunt multe sintagme la care nici nu m-am gândit ce înseamnă – și revin tot la independență – pentru că vorbele din popor chiar au un sens și un sâmbure de adevăr și pare mai simplu, să mergi așa, mai adunat, cu lumea, cu vorbele, cu zicalele, cu felul în care e bine să faci, parcă simți că nu mai e un consum așa mare, parcă te duci cu valul, parcă ești mai legat de pământ, cu toate că iubesc pământul și să fiu aproape de el, însă realizez că-mi place mai mult să-l vizitez, îmi place să-i simt dorul, îmi place să-i dau și un astfel de sens și să-l transform într-o poezie în capul meu.
Deci, pierdem oare imaginea de ansamblu în încordarea și ambiția noastră în a ne organiza viața cât mai bine? Și oare nu suntem de fapt în haos?
Pentru că poate organizarea nu se face cu ochiul lipit de situație. Oare, la o privire de ansamblu, mai degrabă, îți poți da seama cel mai bine ce ai nevoie, de fapt? Ei, “poate, dacă mă băteai mai mult la cap, mama”, deveneam și eu mai ascultătoare de tine. Poate rămâneam mai mult în detașare și mă ascultam mai puțin pe mine. Pentru că în mine nu găsesc decât lucruri care mă sensibilizează. Și mă încurcă în procesul meu de a fi un om responsabil.
Poate ascultător este cuvântul cheie al copilăriei mele, de care am fugit fără să vreau. Poate că dacă nu ai pe cine să bați la cap, îl lași să se bată singur cu capul. Mi se pare logic. Sau poate e imposibil să reușești în viață ascultând mai multe voci deodată. A ta. A mamei. A altora. A surorii sau a tatălui. Sau poate e posibil, dar niciodată n-am știut să o fac și poate n-am știut că iubirea înseamnă și respect. Iar să asculți fără să comentezi ar fi fost o formă de respect. Dar când ești sec și terorizezi toată familia după ce ai învățat ceasul – să nu cumva să întârzii la gradiniță – înțeleg că nu aveai pe cine să bați la cap, deși limbile ceasului arătau clar că nu era 09:00 fix, ci 08:45. Și îmi amintesc că aveau grijă să nu întârzii niciodată. (Mama și O. mă pregăteau, amândouă, ca să se asigure mereu că nu o să întârzii.)
Dar vocea… vocea era dificil de ales, o voce care să mă îndrume… mi se păreau toate juste. Deși pe a tatălui ar fi fost mai interesant să o ascult – și faci cumva astfel și te împarți – parcă te rupi, și de dragul de a asculta vocile oamenilor mari din viața ta, nu mai reușești nici pe a ta să o mai auzi. Nu e așa rău, nici așa, dar e necesar să înveți să conduci pe liber pe gheață, chiar să te și pricepi, ca atunci când frâna de motor nu e acolo, tu să știi să fii independent de ea. Și să poți vedea bucățelele dezintegrate din tine, în ansamblu, să le poți forma într-un puzzle și să te pui singur în siguranță.
Și totuși, m-am simțit în siguranță în copilărie, deși aveam motive poate să nu mă simt. Trag concluzia că mama a știut dintotdeauna ce pot și ce nu pot. Pot să mă descurc cu furia doar uneori. În casa copilăriei am început să o cunosc și să nu mă descurc cu ea. Nici în episodul de dinainte cu puțin să împlinesc 30 de ani nu m-am descurcat și am urlat în casă, într-unul dintre ajunurile anilor trecuți, zicând că simt că nu mai pot să țin o furie închisă demult, într-o cutie fără încuietoare. Și să respirăm cu toții îmi doresc, pentru că e ajunul și Crăciunul și putem să stăm liniștiți acum, pentru că acum suntem bine…”de ce nu putem să fim bine, de ce nu poate să fie bine, de ce nu e de ajuns, de ce e prea puțin, de ce nu lăsăm totul deoparte și de ce nu ne privim pe noi, nu cadourile, nu prăjiturile, de ce nu vedem pădurea de copaci?” Cred că voiam să închid de tot cutia, voiam să fie ultimul an, în care ne “agresăm”, ne “criticăm”, ne condiționăm, ne “îmbolnăvim” cu lucruri nespuse…voiam să fie ultimul an, în care nu ne iubeam (așa cum vedeam EU iubirea). Noi ne iubeam și iubim, dar diferit. Îți ia un an, un ajun de Crăciun greu, un deceniu sau trei să realizezi că iubim diferit, însă și când realizezi, tot te gândești că îți dorești să aduci la un numitor comun iubirea, poate din frică și nesiguranță. Sau poate dacă ascultam și eu, nu mai trăiam într-o lume idealistă, cu dorințe nerealiste sau poate cu nevoi… Și nici în acel ajun nu am avut cheia. Cheia era la el. Dar nici nu știa. Voiam doar sa-mi spună: “ok – facem cum vrei tu”, iar acest facem cum vrei tu, ar fi fost “ne iubim cum simți tu” și uite „puteți face cum simțiți”. Asta aveam în cap. Astăzi, am ajuns să urăsc acest “fă cum simți”, pentru că pe cei mai mulți dintre noi ne face să fim egoiști. Așa cum eu am fost în seara de ajun. Pentru că eu simțeam că trebuia ca mama, eu, să fim iubite într-un anumit fel. Era ceva ce simțeam, nu ceva ce puteam să gândesc. Deși, ar fi fost mai inteligent să gândesc și să respect. Deși, mai mult decât nevoia MEA de a fi iubită cum vreau EU, acum cred că aveam nevoie să simt liniștea sufletului lui, ca să mă asigur că totul e în trecut și că acum suntem bine cu toții, pentru că eram bine cu toții, pentru că poate doar eu nu ajunsesem să fiu bine. În esență îmi doream ceva imposibil.
©Snejana Soosh
Guest post by Anonimă
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
