M-am născut cu două luni înainte de termen. Medicii nu dădeau multe șanse unei fetițe de 1,7 kg care stătea în incubator de câteva zile.
M-am grăbit. M-am grăbit să ies de acolo pentru a-mi face părinții fericiți. Mama mi-a spus că eram cuminte, nu plângeam și dormeam bine.
Am învățat să plâng mai târziu. Nu acasă, prin străini.
Fratele și sora mea, care erau deja adolescenți, nu prea știau ce să facă cu mine, dar au învățat.
De la fratele meu am auzit prima poezie și tot el mă plimba de colo colo cu ambulanța pe care lucra în adolescența lui.
Tata venea acasă cu pumnii plini cu bomboane. Erau niște bomboane mici, cu lapte, pe care eu le adoram.
Mama îmi împletea în fiecare dimineață părul ondulat și auriu ca soarele, într-o codiță lungă, care avea la capăt o fundiță.
Sora îmi aducea de dincolo de Prut, rochițe pentru orice matineu de la școală, rochițe care stau și acum pe umerașe la mama, în dulapul cu amintiri.
Într-un colț al bagajului, avea mereu ciocolate despre care în Moldova încă nu se auzise și păpuși care aveau casa lor, dulapul lor, rochiile lor.
Era minunat!
La patru ani știam să citesc și să scriu, așa că… m-am grăbit.
M-am grăbit la școală. La cinci ani jumate, când se plictisiseră toți profesorii de rugămințile mele, am intrat în clasa întâi cu copii care aveau cu un an mai mult.
Trebuia să demonstrez că merit, așa că am fost bună.
Cea mai bună în fiecare an.
Mama plângea mereu când îmi auzea numele aplaudat. Tata nu venea niciodată la școală. El se mândrea cu mine de acasă și peste tot unde mergea. Îmi făcea însă drum până la școală atunci când peste sat cădeau zăpezile.
Aveam frică. Frică de Dumnezeu, respect pentru părinți și oamenii din jur.
Așa creșteau copiii atunci. Și era bine.
Mă grăbeam. Mă grăbeam să cresc și să plec. Tot mai departe cu fiecare an.
La 15 – Chișinău, liceu, dor de casă.
La 18 – prima dragoste, primele lacrimi, primul sărut.
La 19 – Brașov, facultate, noi provocări.
Tata e mândru și fericit pentru mine. Nu ar vrea să mă întorc vreodată în sat și să rămân. Mă așteaptă la poartă când vin să îi văd. Mama așază masa și plânge. Am plecat toți. Toți, departe. Toți, în grabă.
Ne oprim din fugă abia atunci când niște îngeri ne promit că acolo, sus, tatei îi va fi mai bine.
S-au grăbit să mi-l ia, s-a grăbit să se ducă. Și el nu se grăbea niciodată. Făcea lucrurile cu atâta calm. De data asta îmi rupe sufletul – graba lui.
De data asta, chiar și frații mei nu par a avea 40, îi văd ca pe niște copii care plâng, copii cărora începe să le fie frică de viață. Nu mă pot apăra nici pe mine de durere, cum făceau altădată. De data asta, și mama se simte neajutorată.
Mâncăm plângând, adormim plângând.
Îi ducem mereu flori proaspete. Mă întreb dacă vede.
Îi scriu poezii. Mă întreb dacă aude.
Aude, îmi spune toată lumea. Aude prin toate sufletele care îți citesc rândurile.
La 26 și 27 lansez cărțile mele.
Mama, la fel ca în copilărie, a plâns la ambele lansări și a aplaudat din primul rând. Tata a lipsit și de data asta.
Acum știu însă că nu ar fi rămas acasă pentru nimic în lume. Ar fi stat în primul rând… dar a ales să se grăbească pentru a mă învăța pe mine să mă opresc din alergat.
A ales Cerul pentru a mă ajuta să merg pe Pământ.
A ales singurătatea pentru a-mi oferi iubirea lui și dincolo de moarte, prin oamenii care mă iubesc și mă apreciază.
Tată, eu nu mă mai grăbesc. Acum parcă viață se grăbește.
În ianuari,e fac 28. Dar mai e. Mai e până atunci.
Pe Corina o găsiţi şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
