Îmi vorbeai de Patagonia în fiecare seară. ”Să alunece mai bine carnea cu pâinea, să se ducă, aşa, poate fără gust”. Şi aluneca. Se ducea. Al naibii de bine şi lin aluneca.
Cu ochii mari şi ficşi aluneca. Fixam un punct undeva pe peretele gros din faţă şi înghiţeam. Îţi înghiţeam cuvintele cu pauze cu tot. Cu spaţii şi cu semne de punctuaţie cu tot şi mi-o imaginam departe, inexistentă. Patagonia, ţara aceea inventată întru binele meu, al copilului. Să mănânce bine copilul, să se sature copilul. Să crească mare copilul. Aşa, inexistentă mi-o imaginam, sălbatică. Îmi plăcea la nebunie să mi-o imaginez.
De-un verde crud, răzvrătit, mi-o imaginam şi înghiţeam dumicatele acelea seci. Aşa am învăţat eu să-mi imaginez, privind peretele acela gros şi înghiţindu-ţi cuvintele. Nu mă mai săturăm de atâta imaginat. Când tăceai îţi ceream să continui. Continuai. Mi-o povesteai sălbatică şi răzvrătită, mai răzvrătită ca mine. Mestecam şi mi-o imaginam. Era aşa de bine să-mi imaginez.
Când am crescut, am învăţat că Patagonia exista cu adevărat şi mi-a părut rău, rău de tot, că exista cu adevărat. Acolo, la capătul lumii, Patagonia exista cu adevărat. Ţară de foc şi de gheaţă. Mi-ar fi plăcut să rămână imaginară, tărâmul dumicatelor mele înghiţite ”cu gândul la”. Era aşa de bine ”să crezi că”. Să simţi până la durere că se poate. Că acolo, în imaginaţia ta bolnavă, totul e posibil. Că nu există limită la imposibil acolo, departe de lumea celorlalţi. Că nu există limită la fluturi acolo, în lumea ta. Că ce se naşte din miile acelea de posibilităţi transformă nimicul într-un tot infinit de alte posibilităţi.
Şi tot aşa până se termină infinitul într-un moment de neatenţie. Momentul acela penibil când începi să simţi dumicatele. Seci. Momentul acela când începi să te îneci de atâta realitate şi ai vrea să devii din nou copilul acela cu ochii mari şi gura plină. Momentul acela când realizezi că Patagonia există cu adevărat.
În momentul acela mi-a fost ciudă de tine. Că m-ai dus cu vorba ”să alunece dumicatul, să crească copilul”. Mi-a fost ciudă de tine.
Tare rău mi-a fost ciudă de tine.
Apoi, mi-a fost ciudă pe mine. Că te-am crezut până la un anumit punct mi-a fost ciudă pe mine. Că mi-am imaginat până la durere mi-a fost ciudă pe mine. Că am trăit dincolo de toţi şi de toate mi-a fost ciudă pe mine.
Tare ciudă mi-a fost pe mine.
Apoi mi-a trecut încet de tot şi m-am bucurat c-a fost să fie. Aşa de bine e când e să fie.
Aşa de bine e să fie când nu e…
Îmi vorbeai de Patagonia în fiecare seară. Mestecam, priveam zidul acela gros şi mi-o imaginam. Era aşa de bine să-mi imaginez.
Atunci a început totul şi de atunci nu s-a mai oprit.
Pe Daniela o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
