L-am descoperit pe Cioran la 37 de ani. Asta a venit pentru mine ca o gură de aer proaspăt, ca o desfătare de gânduri lumeşti. Poate este nedrept, dar îl iubesc mai mult pe el decât pe Ţuţea. “Liricul rafinat”, aşa îi spunea Ţuţea lui Cioran.
Ţuţea avea mângâierea credinţei şi liniştea omului ce a primit adevărul, pe când Cioran era ca un izvor de munte, repede şi rece, izbit frenetic de pietre colţuroase în aval. Dar nu-l durea deloc, el fiind apă, doar curgea în matcă, şerpuind.
“Copilăria mea a fost Paradisul. Realmente, a fost.” O propoziţe simplă, parcă spusă de Creangă. Paradisul acela era în România, ţară pe care mulţi nu ar crede că a iubit-o cu disperare.
“Orgoliul unui om născut într-o cultură mică este întotdeauna rănit. Nu este deloc comod să te fi născut într-o ţară de a doua mână.” Schimbarea la faţă a României. După asemenea frază ai fi tentat să spui că Cioran era un mare arogant flenduros, dar nu, era un sincer ce umbla cu briciul ascuţit de tăia şi aerul. Şi-a adus mama în pragul disperării în perioada insomniilor sale şi a făcut-o să spună: Mai bine nu te-aş fi născut!
Am urmărit atentă firul vieţii sale: copilăria, plecarea în Franţa, dragostea sa imensă pentru Spania, mersul pe bicicletă, întâlnirea cu Simone alături de care a stat 50 de ani, refuzul tuturor premiilor (cu o singură excepţie), plimbările în grădina Luxemburg, mansarda cu scoarţe ţărăneşti de pe Rue de l’Odéon, nevoia de a mânca la cantina studenţilor, fulgerarea lui Friedgard, vizitele pe care i le făceau sinucigaşii care veneau la el ca la un doctor al durerii şi vorbeau ore în şir despre moarte până se plictiseau de ea şi nu o mai găseau interesantă…”Tot ce este exprimat este mai uşor de suportat.” Odată a venit la el un funcţionar poştal şi i-a povestit cum a vrut să se sinucidă dar, când să-şi pună ştreangul, a observat că are picioarele murdare. Atunci s-a răzgândit şi a spus: A, nu este posibil, nu pot muri cu picioarele murdare. Râdea Cioran, povestind despre asta în filmările lui Liiceanu, scărpinându-se neglijent în cap.
A mai spus despre el că, în tinereţe, se îmbăta des. “În lipsa alcoolului, aş fi murit de urât, un urât ce te topea pe picioare.” Dar, din cauza problemelor cu stomacul, a renunţat la acest obicei. Scria, în toamna anului 1965, în Caiet: Sunt 3 luni de când mă îndop cu calmante ca să-mi tratez maţele; sunt literalmente beat de infuzii, intoxicat de sedative. Trupul a profitat de ele, spiritul mi-a fost însă răpus; e amorţit de atâtea leacuri potrivnice nevoilor şi naturii sale.”
Nu este uimitor să mori la 84 de ani, este cât se poate de normal, dar să ai boala pe care a avut-o el, boală ce l-a purtat în buclă spre copilărie, spre limba română, spre originea sufletului lui, făcându-l să uite supărarea că e român… asta m-a uimit peste măsură.
În 1992, era internat la Spitalul Broca din Paris. Într-o zi a dispărut şi infirmierele l-au căutat ore întregi. L-au găsit pitit într-un dulap, obosit. Le-a povestit că a umblat mult timp “printr-o noapte desăvârşită, într-un oraş necunoscut”. Mintea lui se plimbase alandala, era copil neascultător şi fericit. Era cel din copilărie ce ruga groparul să-i dea un craniu cu care să joace fotbal.
În februarie ’43, Cioran îi scrie lui Noica (acesta refuzase o bursă la Paris): “Sunt oarecum neliniştit de soarta ta pe acolo şi regret des că ai refuzat bursa acestui stat, unde dezmăţul are încă un sens, pentru a te retrage la gurile Dunării, unde totul va intra în doină şi unde Mioriţa va deveni curvă.” Comentând despre asta, Ţuţea spune: “…Din neinspiraţie. Nu se ridică la altitudinea lui neamul românesc şi raportează concretul imperfect la ideal.”
Într-un articol din 1933, Ţara oamenilor atenuaţi, Cioran spune: “De aceea am avut momente când mi-a fost ruşine că sunt român, dar dacă regret ceva sunt aceste momente. De nu aş fi român decât prin defecte şi tot aş iubi această ţară împotriva căreia sunt înverşunat dintr-o nemărturisită iubire.” Iar Ţuţea răspunde: “Aşa e, e erotica lui Cioran, seamănă prin iubire cu Pavel, înjură de pomană. El se poate salva afectiv şi nu mă pot salva eu.”
După toate acestea, rămâne o singură şi dureroasă întrebare: A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
