O mare parte din țara în care m-am născut și am trăit primii treizeci și cinci de ani mai există, dar nu pentru mult timp. Și asta este, cum sunt toate, deopotrivă bine și rău.
Prima dată când am văzut niște oameni care strângeau gunoaie prin pădurile țării românești, cetățenii carpato-danubiano-pontici stăteau în fața corturilor și râdeau de ei, strigându-se unii pe alții: “Ia uite, bă, proștii!”.
Nu exista nicio preocupare pentru ecologie în țara românească, natura nu însemna nimic, codrul era frate cu noi, așa că ne puteam purta așa cum suntem noi de fapt. E drept că măcar, pe atunci, codrul măcar exista. În el se juca și fotbal, nu exista tiki-taka pe atunci – îi zicea țoca-poca.
Apoi, în îndrăgitul nostru mediu rural se spăla cu apă de ploaie. Se strângea apa de ploaie în lighean și se spăla cu ea ce era de spălat. Drept e că încă se mai întâmplă, dar măcar mașini de spălat automate la mâna a doua tot avem și noi în ruralul românesc. Atât că nu mai avem tineret în sate.
Mai departe, în fiecare săptămână în liceul nostru (un prestigios colegiu național dintr-un județ de munte, de fapt, supranumit pe bună dreptate Bastilia) avea loc măcar o bătaie (a deceniului, uneori chiar a secolului). Se trăia în trena lui Rocky și adolescenții își cărau pumni în bărbiile de puberi.
Manifestările barbare nu erau urcate pe YouTube (n-aveam noi YouTube). “Snouflecșii” pe trotinetă din zilele noastre n-ar fi supraviețuit în acele vremuri, cum probabil nici noi, liceeni, n-am fi supraviețuit în tranșeele primului război mondial, și e bine că e așa. Istoria se îmblânzește.
În țara adolescenței mele nu existau festivaluri de film sau de carte, de teatru, ici și colo, dar și acolo mai mult se recita din poetul-nepereche. Ne alegeam cu domnul Eminescu și în timpul liber ascultam tot de îndrăgitul cantautor Uzzi, din Pantelimon.
Ca să afli ceva trebuia să mergi la bibliotecă, nu să cauți pe Google. Culmea, destul de des, oamenii chiar voiau să afle chestii. Să te uiți la seriale însemna să bagi Dallas, Columbo și Sclava Izaura. Nu făceai binging când voiai matale, ci când voia televiziunea națională (s-a dat, într-o duminică a anului 1992, Bonanza în buclă).
Citiţi şi La capătul indignării
Existau chiar și ziare tipărite, iar eu le citeam, chiar cu plăcere. Acum privind peisajul media, singurul proiect care mă mai animă cu adevărat este, mă iertați, reluarea istoricei publicații „P*lă”.
Revista P*lă. Revistă de p*lă modernă, lot adjudecat cu 15.000 € în licitaţia casei Binoche et Giquello
Se impune apariția unei publicații cu adevărat serioase – să-i zicem, pentru a români (adică a fenta) noua cenzură, P*la Nouă, să fie gazetari consacrați care să se ocupe de rubrici ca pe vremuri – P*la Sănătate, P*la Administrație, P*la Sport, P*la Turism, P*la pentru femei, P*la Stil, P*la Cultură (P*la știe carte) etc.
Să tot tragă P*la nouă semnale de alarme în zona politică, să se consacre rubrica – Punem P*la pe ei! și atâte alte lucruri frumoase care se pot face. Numai să fie pusă P*la Nouă pe tarabe…
Să strângem bani de la cititorii P*lii cu frumosul slogan Sprijină P*la Nouă, să treacă publicația (ar fi drăguț să fie hebdomadar) din mână în mână și să informeze, dacă nu să lumineze masele. Vise, vise frumoase, omenești…
Țara noastră, așadar, nu mai e, nici oamenii care au fost nu mai sunt, dar să nu ne pierdem nădejdea. Fiindcă singurul lucru care contează, cu adevărat – să ai, totuși, o inimă – e încă aici. Suntem tot ultimii, mereu ultimii, dar am rămas inimoși, monșericilor.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
