În ultimele zile, s-a vorbit despre Alain Delon cât nu s-a mai vorbit şi nici nu se va mai vorbi de acum încolo. Însă, despre cine nu prea s-a discutat a fost despre oratorii din online, vocalii purtători de fanion moral care se simt obligaţi, în numele adevărului, să-ţi demonstreze că nu e frumos să-l plângi pe Alain Delon, pe motiv că a fost – subliniază ei cu satisfacţia chirurgului care taie-n carne vie – un om cu multe defecte. Poate un actor talentat, dar cu un caracter infect.
Şi, ajunşi în acest punct, îţi înşiră, lingându-şi buzele de încântare, păcatele lui Delon, pe care majoritatea, cred, le cunosc deja. Din perspectiva lor, actorul, pentru a fi demn de regretul şi elogiile semenilor, ar fi trebuit să fie o desăvârşită operă umană, deasupra oricăror reproşuri, pe care să o admiri precum Gioconda la Luvru.
Şi, întrucât asta a fost departe de realitate, au ieşit la suprafaţă, ca nişte buruieni cu chip de om, neobosiţii culegători de păcate ce par să-şi fi făcut un hobby din colecţionarea deviaţiilor lui Delon şi a prezumtivului rău produs de el persoanelor dragi şi societăţii. S-au documentat conştiincios asupra greşelilor lui, le-au făcut inventarul şi acum le vântură mândri online.
– Lume, lume, priviţi aici ce scârnăvie vă plăcea vouă! ţipă ei extaziaţi, când mai culeg câte-un păcat. Asta e faţa adevărată a Delonului vostru, necosmetizată de lumina platourilor! Vedeţi ce bubos era pe dinăuntru? Quasimodo, ce mai! O ho ho! Hai, citiţi de vă minunaţi! Îngroziţi-vă cât cuprinde! Poza unui asemenea individ respingător agăţaţi voi în adolescenţă pe perete! Ptiu, ditai pramatia! Un suflet putred şi megaloman! Huă!
Zici că-s desprinşi din guvernul taliban care a ratificat legea pentru „propagarea virtuţii şi prevenirea viciului” ori că s-au reîncarnat din „Litera stacojie” a lui Hawthorne, din femeile şi bărbaţii care coloportau, plini de venin, când o vedeau pe Hester Prynne cu bebelușul în brațe și litera „A” pe piept.
De fapt, problema acestora nu e atât cu Delon, cât cu persoanele care deplâng moartea lui.
– Hei, bat ele cu disperare în ferestruica raţiunii ăstora. Treziţi-vă, Delon nu a fost un mostru sacru, a fost doar un monstru. Citiţi la mine pe pagină, că m-am documentat! Omul a fost sub orice critică. Nu merită lacrimile voastre. Ce naiba, aveţi praf de cretă în loc de neuroni? Delon a avut o mizerie de caracter. Vorbea la persoana a treia despre el, vă daţi seama cât de sărit de pe fix era ego-ul lui? Îl plângeţi pe ăsta? Cât de bătuţi în cap puteţi fi?
Dacă le-ar da cineva ocazia, i-ar călca în picioare, s-ar arunca la beregata lor ca leii scăpaţi din cuşcă. Deşi nu arată, turbează efectiv de furie că posezi orbul găinilor şi dovezile lor nu te afectează mai mult ca pitpalacul de pe perete când anunţă ora exactă. Ele îţi oferă mură-n gură păcatele lui Delon, iar pe tine te doare la borsalino. O ţii langa cu RIP, sadness emoji şi reposez en paix…
Sunt convins că Sfântului Petru, înainte de a hotărî unde să-l trimită pe „păcătosul” Delon când se va înfăţişa la poarta lui, îi va fi mult mai uşor să-i analizeze prestaţia pământeană în baza postărilor acestor colecţionari inimoşi şi dezinteresaţi de păcate, care vor să asaneze societatea de idolii ei găunoşi. Şi sunt la fel de convins că, dacă Sf. Petru, chiar şi având cunoştinţă de listă, tot l-ar primi pe Delon în rai, membrii acestei societăţi puritane îi vor trage o cotonogeală soră cu moartea când se vor înfăţişa, la rândul lor, la poarta lui.
– Păi, bine, moşule, vor ţipa scoase din minţi, noi am avut parte de o viaţă anostă, dar curată şi exemplară, numai pentru ca, la finalul ei, să împărţim veşnicia alături de mizerabilul ăsta de Delon?
Şi, după cuvenita cotonogeală, îi vor zbiera sfântului:
– Ia mai bine trimite-ne tu în iad, că noi n-avem de gând să paştem o eternitate acelaşi loc de verdeaţă pe care a călcat odiosu’ ăsta!
Acum, câteva cuvinte despre Delon.
Nu a cerut nimănui nimic şi, mai ales, nu l-a interesat opinia nimănui. Asculta doar părerile oamenilor pe care îi respecta. Pe platourile de filmare era la fel. Mulţi regizori au avut de furcă cu el pentru că nu au ştiut să se impună, că nu l-au convins profesional. De aceea, au şi rezultat destule filme proaste. Dar când miracolul se întâmpla, totul se schimba. Iar mărturia lui Joseph Losey (o găsiţi pe net) e grăitoare în acest sens. Şi-a văzut, cu bune şi cu rele, de viaţa sa şi, cel mai important, nu l-a preocupat viaţa altora. Îndeosebi, viaţa celor pe care nu-i cunoştea. Nu ştiu dacă pricepeţi, aşa că voi repeta: s-a limitat strict la viaţa lui. Ooo, da, i-a educat pe Anthony şi pe ceilalţi doi copii fără a fi avut habar de lecţiile de parenting de pe TikTok, dar să lămurim şi acest aspect: a fost fix treaba lui cum i-a copiii, nu a cucernicilor şi cuvioaselor de pe Internet.
Cât îi priveşte pe copii, tatăl le-a deschis mai multe uşi decât au deschis portarii uşi de limuzine la Negresco. Un alt amănunt: toată cariera copiilor se datorează EXCLUSIV tatălui. Nu mai pomenesc de zecile de milioane de euro ce le vor reveni la moştenire.
Că Alain Delon a fost o persoană colerică, cu un temperament dificil, nimeni nu contestă. Dar, încă o dată, nu e problema nimănui. Sau nu este cât timp exploratorii de păcate, care se îndoapă cu ele precum vulturii cu hoituri, nu se transformă în vectori de moralitate şi nu îndreaptă acuzator degetul lor strâmb spre altcineva în afară de persoana reflectată în oglinda pe care o ţin în mână.
Să lămurim, acum, pe închipuiţii îngroziţi de omagiile aduse actorului de ce fan(atic)ii cu creier de melc nu au vrut să vadă/accepte puroaiele ascunse în caracterul acestuia: deoarece, plecând, Alain Delon a lăsat o mică parcelă pustie în sufletul lor. Pentru ei, a murit un om care a marcat o epocă (aş zice, cea mai glorioasă a cinematografului european) şi câteva generaţii de oameni cu filmele şi carisma lui. Şi, fiindcă a murit, au dorit să îi aducă un ultim omagiu. E simplu.
Li se fâlfâie de red flag-urile atârnate de ei. Nu că n-ar fi conştienţi de greşelile lui sau că nu i-ar pasiona să afle mai multe despre viaţa sa privată, dar nu asta a atârnat acum în balanţă.
Că unele opinii ale sale au fost extreme, e o discuţie separată. Dar câţi dintre voi, având de înfruntat, pe tarlaua personală, posibilitatea pierderii echivalentului popularităţii lui Delon în Franţa, aţi ales să rămâneţi consecvenţi propriilor convingeri? Ridicaţi mâna, vă rog. El a făcut-o. Iar atunci când publicul nu l-a mai dorit, s-a retras la Douchy. Dar nu a renunţat, nu a cântat în strună nimănui.
Poate, din analizele voastre contabiliceşti, v-a rezultat un caracter infect. Dar eu văd şi altceva. Să fii obişnuit să fii adulat decenii întregi şi să alegi renegarea în locul abjurării, mai ales când opiniile pe care le susţii sunt expresia unor idei împotriva curentului dominant, progresist, e un detaliu cu care nu se pot lăuda mulţi dintre noi.
Încă ceva: relaţia lui cu Rusia, şi chiar cu Putin, a fost mereu cordială. Delon a fost un megastar acolo, iar filmul său din 1981, Teheran ’43, turnat parţial în URSS, a fost cel mai vizionat din acel an de pe meleagurile ruseşti. Însă, când a izbucnit războiul din Ucraina, nu a ezitat o clipă, spre deosebire de Depardieu, să condamne actul de agresiune al Rusiei şi să susţină Ucraina citind, la televiziunea franceză, poezia „Testament” a poetului Taras Shevchenko.
Putea sta deoparte, să-şi vadă de sănătate, suferise un atac cerebral doar. Dar a ales altceva. De ce? Pentru că a făcut întotdeauna ce a simţit. Indiferent de consecinţe.
În 1993, la 58 de ani, Alain Delon a fost întrebat de reporterii revistei germane „Bunte” ce ar salva dacă, în timpul unui incendiu, ar avea de ales între Mona Lisa, un cal de curse şi un nazist. Răspunsul lui a fost următorul: dacă nazistul ar fi fost prietenul său, pe acesta. Dacă nu, calul.
Un asemenea răspuns frust a venit din partea celui care a produs şi jucat în unul din cele mai tulburătoare filme franceze despre antisemitism şi ocupaţia nazistă din Franţa (şi, posibil, ultimul său mare film): Monsieur Klein (1976).
Probabil, aspectul cel mai formidabil la Alain Delon a fost că şi-a trăit viaţa, cum a dorit, până în ultima clipă. A fost egal cu statutul său, cu opiniile lui, a plătit pentru greşelile sale, a fost un om asumat până la capăt.
Iar asta fie impresionează, fie te împinge spre ură ori frustrare. Mai ales când nu ai mijloacele lui. Sau voinţa lui. Ori tăria lui de caracter.
Toate articolele lui Mihnea, aici.
Mihnea există virtual doar AICI.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Romy Schneider: De ce l-am iubit pe Alain
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
