“Ești minunat, dar sunt psihopată. Nu mă pot hotărî, nu mă pot implica.”
“Îmi pare rău, draga mea, ești absolut superbă, dar efectiv nu sunt eu în punctul ăla acum. Și nu ești tu de vină, doar că mă concentrez pe altceva acum. Ca să fiu bărbatul pe care îl meriți trebuie să muncesc pentru asta.”
Nu am auzit-o toți de atâtea ori? Ne ascundem în spatele sintagmei “sunt fucked up”, “am probleme emoționale”, când de fapt nu vrem să ne asumăm.
Totul e în viteză, scroll-uim atât de repede pe social media, nu mai citim articolul, citim titlul și apoi e totul în X, nu ne mai uităm la un serial până la capăt pentru că mereu apar altele, ne cumpărăm haine și produse din ce în ce mai multe, dar nu le folosim și ajung să rămână obiecte de decor. Și credem că putem să facem asta și cu oamenii din viața noastră.
Nu realizăm că bărbatul ăla nu o să stea pe raftul pe care îl pui tu, când nu ești pregătită și nici femeia aia nu va rămâne obiect de decor, în timp ce tu dai cu aspiratorul prin viața ta.
Cunosc atât de mulți oameni fucked up încât nu mai știu dacă asta a devenit normalitate sau strigăt de ajutor.
Și refuz sau încerc să nu fac parte din lumea asta, deși numai eu știu de câte ori am pornit o discuție cu un potențial partener cu “sunt psihopată, nu am timp, nu pot acum; sunt făcută bucăți și trebuie să mă adun”, “muncesc mult și nu am timp”.
Nu mai știm să iubim și să ne dedicăm și în același timp suntem presați de exteriorul care îl reprezintă societatea, familia să apelăm la un gram de moralitate.
Avem prea multe opțiuni și nu mai putem să ne liniștim.
Și așteptăm. Ne reculegem din bucățile imaginare în care spunem că suntem, încercăm terapie, ne afundăm în ciocolată, ieșiri în oraș și băutură. Încercam să suplinim un gol cu ceva ce ne lasă mai goi pe dinăuntru decât eram la început.
Și ne uităm la cei care sunt bine și zâmbim, tânjim după dragostea aia liniștită în care vii acasă și e bine. În care poate e și un bebe în antemergator… Și ea te așteaptă zâmbind și te face să uiți de muncă; și el te ia în brațe seara și te pupă pe umăr de te face să te simți că ai 100 de grame și ești în cer.
Și cel mai trist e când avem toate astea. Când ni se oferă ce ne-am dorit, dar nu deschidem ochii atunci. În momentul ăla suntem orbi și continuăm să fim orbi, în negrul nostru ne împiedicăm doar de lucruri mărunte, nu mai ajungem la trupul ăla cald, ne lovim de bagajul nostru pe care îl purtăm și pe care îl punem mereu în ușă, ne lovim de inelul ăla mic care nu mai vine, ne lovim de cuvinte nespuse.
Și nu poți, nu poți să stai tu, ca femeie, să-l aștepți. Că te doare, te macină, vrei mai mult, vrei confirmări, că ești femeie, ce mama dracului! Și vrei și tu să ai pe cineva lângă tine. Vrei să zâmbești ca proasta la telefon când îți scrie că s-a gândit la tine toată ziua.
Nu poți tu, ca bărbat, să stai după ea. Cât să te rogi de ea, câte să faci pentru ea, când ea nu vede decât ce vrea să vadă și se agață de toate micile chestii pe care tu le faci fără să vrei, pentru că ești stângaci?
Ajungem să alergăm în cerc, să ne dorim iubire și să căutăm tot felul de #goals, să dăm de amărâta sau amărâtul ăla care le îndeplinește, dar să intervină ceva la muncă, să cadă un proiect, să nu-ți iasă ploile… și să uiți de sufletul ăla amărât care nu vrea decât să te facă să zâmbești și să fie lângă tine.
Ne-am obișnuit singuri și preferăm Iadul ăsta în loc să facem acel leap of faith peste toate problemele noastre și să ajungem în brațele alea care ne promit Raiul. În care zburdă și un copil, doi…? 🙂
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
