“Cei mai frumoși ochi sunt aceia care te privesc cu tandrețe”, spunea Coco Chanel. Dar ce putem face atunci când cel pe care-l privim stă cu ochii închiși, când nu vrea să vadă strălucirea din acei ochi?
Am mers pe drumul vieții resemnată, destul de tristă, am încercat să acopăr singurătatea în care sufletul meu trăia oferindu-mi alte bucurii: copii, carieră, dezvoltare. Încercam să umplu golul din sufletul meu cu dragoste pentru cei cărora le-am dat viață, cu pasiune pentru profesia pe care o iubesc, cu implicare maximă în tot ceea ce făceam.
Am oferit iertare și înțelegere celui care mă rănise și umilise profund, dar în zadar.
Sufletul meu a tânjit după dragoste, mi-am dorit să pot iubi cu toată ființa mea dintotdeauna, să simt că nu pot respira de dor și să prind aripi atunci când e aproape. Sufletul meu rămăsese gol exact unde trebuia să fie ceva doar al meu. Eram împlinită ca mamă, ca profesionistă, dar nu eram împlinită ca femeie, tânjeam să iubesc, să simt acel ceva despre care ajunsesem să cred că e doar o utopie.
Și s-a întâmplat. Niciodată nu mi-am imaginat că voi simți ce am simțit, fără un motiv anume, fără să mă gândesc la această posibilitate, fără a putea spune de ce.
Am simțit că nu mai sunt aceeași, că acel colț de suflet destinat doar mie nu mai e pustiu, am simțit că iubesc cu toată ființa mea și am fost atât de fericită când am conștientizat că sunt om, că sufletul meu nu e arid, că în sfârșit pot spune că am cunoscut emoțiile oferite de dragoste.
Ochii îmi străluceau de tot ceea ce simțeam, simțeam că în sfârșit iubesc. Ochii unei femei strălucesc atunci când devine mamă, când plânge și când iubește cu toată ființa ei.
Îmi străluciseră ochii când am devenit mamă și strălucesc de fiecare dată când văd sau mă gândesc la copiii mei, îmi străluciseră de la lacrimi, dar de la dragoste…
Citiţi şi Cum să simt eu iubirea, dacă eu simt ceva ce seamănă cu ea
Acum s-a întâmplat, au fost clipe de fericire, dar… Ochii lui au fost orbi, n-au văzut strălucirea, tandrețea, n-au vrut să scruteze dincolo de cicatricile pe care le aveau și… am plecat.
Acum, ochii îmi strălucesc în continuare, când de la lacrimi, când de la bucuria de a-mi vedea copiii, dar și de la dragostea pe care încă o port în suflet. Nimic nu-mi va putea lua bucuria de a ști că am iubit și iubesc cu toată ființa mea, că sunt un om uman, că acum, la maturitatea celor peste 40 de ani, am reușit să-i ofer sufletului șansa de a cunoaște această bucurie imensă.
Speranța moare ultima şi am convingerea că destinul mi-a pregătit tot ceea ce merit și aștept.
Strălucirea din ochii mei nu va dispărea niciodată.
Guest post by E. M.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
