Îmi doresc de câtva timp să învăț să dansez tango. De câte ori auzeam însă de locuri dedicate unde aș fi putut merge, îmi tot găseam scuze de amânare, iar dorința mea se strângea timidă într-un colț de suflet ce începea să freamete. Orice muzică de tango peste care dădeam întâmplător pe Facebook, share-uită de amicii mei virtuali îmi trezea un ecou neînțeles și știam că, până la urmă, voi face pasul acela.
De ce nu acum? Din cauza nedumeririi “sunt destul de copată pentru asta?” Nu ca vârstă, nu mă înțelegeți greșit, anii ar fi un foarte ușor reper de bifat. Dar oare am ceva de transmis prin acest dans? Tangoul mi se pare mai mult decât orice un dans translucid ce lasă să ți se vadă sufletul, să ți se citească toate cărările vieții, să ți se audă toate lacrimile și râsetele. Mă pierd vrăjită privind perechile care se înfruntă și se contemplă în acest amețitor ritual. Pentru că tango este mai mult decât un dans. Este o poveste de dragoste. O poveste de dragoste mare, dramatică, răscolitoare.
Viața și literatura cu greutate ne-au învățat că o dragoste mare se termină întotdeauna dramatic. Sunt oameni care fug dintr-o relație și se pierd, din prea mare dragoste, în locuri comune, de iubiri mici și trecătoare în prospețimea lor precum primăverile. Sunt oameni care mor din prea mare iubire. Sunt oameni care își pierd sensul vieții și mințile sau care aleg să nu supraviețuiască pierderii partenerului, dintr-o prea mare dragoste și uitare de sine. În tango, femeia este condusă, dar dacă ea nu răspunde întocmai sensului mișcării imprimat de bărbat, totul este compromis, iar acesta este un schimb al puterii care ridică dramatismul înfruntării. Atunci când brațele partenerului o ridică de la sol, femeia este înălțată de avântul propriei ei dorinți, apoi este îngenunchiată și supusă de abandonul la care consimte în fața dorinței celuilalt . Mișcarea protectoare, gestul provocator, accentele gleznelor răsucite, umerii care se apropie și se resping, îmbrățișarea mută a privirilor, lipsa zâmbetului, a bucuriei, puterea de a înfășura în ecouri fiecare intenție a partenerului….iar tango devine strigătul mut al unei iubiri fără glas.
Am crezut întotdeauna că bărbatul care dansează tango trebuie să fie măcar trecut de 40 de ani. Vârsta experienței sale trebuie să fi adunat pasiune, durerea pierderii, ridurile la colțul ochilor care au plâns dureros și îndelung pe urma albă a piciorului unei femei în sufletul lui. La tâmple, câteva fire albe sunt mărturii ale nopților sfârșite în amor. Forța lui este reținută, dorința lui este învăluitoare și subtilă. Femeia este dominatoare și supusă, ea seduce și respinge, totul este un amețitor contrast și o desăvârșită armonie a mișcărilor.
Am trecut de câteva lecții acum de nehotărârea de a alege momentul pentru tango și mă aflu în situația în care nu am pantofii potriviți, postura corectă și simțirea deplină a partenerului. Dar pasiunea din ritmul ce mă poartă departe de lumea dezlănțuită va descătușa cu siguranță propria-mi pasiune.
Spre demonstrație și împrospătare, atașez aici un dans preluat de pe Youtube. Și dacă aveți posibilitatea, curiozitatea, dorința de a încerca ceva nou și absolut ieșit din tipare, luați lecții de tango! Ar putea fi una din rezoluțiile noului an și începutul aventurii cunoașterii de sine. Comunitatea dansatorilor de tango, cel puțin cea din București, este diversă și interesantă, iar întâlnirea lor la milongile săptămânale este de o rară frumusețe.
Și pentru că de-abia am pășit pragul Noului An, vă doresc împăcare sufletească și încântare în fața vieții…și, nu uitați, it takes two for a tango!
Citiţi şi
Campionatul mondial de tango 2020 – online. Cuplurile dansează în propria sufragerie
Da, tinereţea ştie şi bătrâneţea (încă) poate! – Scent of a Woman
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
