Bunica din partea tatălui se trage dintr-un neam de bulgari veniţi pe la 1848 cu căţel, purcel şi seminţe la nord de Dunăre ca să scape de o soartă pe care nu au putut-o îndura. S-au aşezat la Iepureşti (vă las să ghiciţi de ce satul a primit acest nume din partea vecinilor români, indiciu: mama bunicii mele a fost cea mai mare dintr-o duzină de fraţi care au ajuns la maturitate reproducătoare) şi fiindcă limba n-a prea fost cine ştie ce barieră pentru inimă vreodată, iute au început căsătoriile internaţionale.
Însă nu doar credinţa au avut-o la fel ci şi obiceiurile semi-feudale. Aşa că de primăvară până toamna, cumnaţii şi cumetrii se întâlneau pe brazdă la clacă. Iară într-o toamnă, pe brumă şi printre frunze de viţă căzute la pământ, români şi bulgari culegeau boabele dătătoare de vin. Una dintre bulgăroaicele cele bătrâne, care nu se învredniciseră a învăţa încă româneşte, chit că aveau gineri şi nurori dintre români a început a ţipa ascuţit ”mişcă, mişcă” după obiceiul din veac al muierilor speriate.
(Pentru cititorii nefamiliarizaţi cu limba bulgară, ”mişcă” e scrierea fonetică a cuvântului şoarece. Animal care se pare că a fost dăruit cu super-puterea de a face femeile indiferent de rasă, religie şi orientare politică să ţipe şi să se urce pe orice le vine la îndemână, scaun, masă, un bărbat, orice, numai să nu fie mâncată de îngrozitorul rozător.)
Cel mai aproape de femeia îngrozită era un bărbat român care n-a putut să îşi lase ruda în pericol şi a sărit galant să o apere de orice balaur ar fi fost acel ”mişcă” care o isterizase. Între frunzele de viţă căzute sub brumă, un şoarece amărât se reintegra cuminte în natură.
Iar românul, înţelept a suduit şoarecele buclucaş şi a anunţat-o pe cumnata bulgăroaică ”Taci fă, proasto, că-i mort!”.
Anii au trecut iar de la ”paradisul” agrar de la final de secol 19, România s-a aliniat Europei şi lumii, mondenă, cu net şi celular, cu vise şi cu imigranţi în căutarea unor zări mai bune.
Iar urmaşa unor ţărani, ajunsă la Londra la învăţat, în loc să sufere în tăcere de şocul inadaptării şi să caute mai activ să se integreze, face pe dracu-n patru să nu se lase integrată. Şi fiindcă dacă ai ceva de spus, atunci în loc să te duci tradiţional în Trafalgar Square, să-ţi iei o lădiţă şi să spui ce ai pe suflet – fiindcă acesta-i obiceiul londonez pe care înţelepciunea latină ne spune că ar trebui să-l urmeze cei ajunşi d-aiurea acolo – românca noastră s-a apucat să compună poveşti pe o reţea de socializare.
Într-o manieră nu doar confuză ci şi dătătoare de confuzii, fătuţa îl amestecă pe Mircea Badea cu patriotismul, de parcă un maimuţoi de pe sticlă ar putea să dea lecţii despre cum să-ţi iubeşti neamul şi patria, pe Dumnezeu şi naşii CFR-ului într-o mare ciorbă.
A decis, nu mai vrea să rămână, deşi a plecat la studii spre a nu se mai întoarce decât dacă i se oferă cel puţin capul sf. Ioan Botezătorul pe tavă de argint. Fiindcă legile pământului i se par incomprehensibile, confundă cenzura cu politeţea faţă de aproape. Obligativitatea de a nu-ţi discrimina vecinul devine în capul ei apoteoza inversă a necesităţii de a-ţi spiona şi turna vecinul ce mănâncă, de-o fi caviar, căprioară sau un codru de pâine. Confundă libertatea de a face un avort cu o metodă contraceptivă. Îi recomand o călătorie în spitalele româneşti ca să vadă femei care revin obsesiv pentru avorturi deşi au la îndemână şi prezervative şi pastile care nu le-ar traumatiza. Sunt de acord că avortul nu se deosebeşte prea mult de o crimă, însă nu mă consider un etalon ca să impun altora viziunea mea.
Respectul faţă de religia aproapelui devine teama obsesivă de Allahul mânios al unora. (Nu intru aici în dezbateri fiindcă fătuţa mi se pare făcută din acelaşi aluat cu cei care fug din ţările de origine de teama regimului numai spre a aduce cu ei sâmburii terorii)
Modul în care alţi părinţi îşi educă odraslele spre a deveni femei şi bărbaţi îi pute. Probabil a auzit despre copii crescuţi cu cheia de gât sau de părinţii acelor copii, crescuţi în familii numeroase, unde bătăile şi lipsurile erau principalii factori educaţionali şi consideră că în numele păstrării sufletului veşnic al poporului, aceste trăsături esenţiale de educaţie nu pot să dispară.
Un sâmbure de vedetism o împinge să creadă că e dreptul ei să fie ascultată de oricine şi ca problemele ei să devină primordiale pentru auditoriul fascinat de odiseea ei de estică în căutarea fântânii cunoaşterii vestului.
Amestecă principiile comunismului romanţat al lui ”să mi se dea fiindcă am nevoie” cu asistenţa socială la care ”bieţii români plecaţi să facă o pâine” nu au dreptul.
Şi printr-o metamorfoză inversă, această vajnică urmaşă a lui Iorgu de la Sadagura începe să idealizeze mersul cu naşu” pe CFR, să amestece sângele eroilor şi martirilor români cu prezentul lipsit de poleială, Roşia Montană (sau bogăţiile ei) şi alte zone pline de farmec din compunerile de şcoală gimnazială cu modul în care sunt trataţi în vest românii.
Nu neg, unii sunt trataţi ca sub-oameni. Însă mulţi dintre aceştia îşi asumă liber acest statut şi chiar cerşesc să fie trataţi aşa, câtă vreme pleacă ”la negru”.
Din această amestecătură patetică ce se vrea patriotardă, reiese că simpla apartenenţă la etnia română ar trebui în viziunea autoarei să aducă pretutindeni covoare roşii şi ovaţii la scenă deschisă. Şi fiindcă e cu adevărat o fiică den popor, nu poate să nu-i plângă inima la suferinţele altora.
De fapt ceea ce doreşte e să i se plângă de milă şi compătimirea semenilor pentru durerile ei de inadaptată.
Concluzia textului survine neaşteptat pe la mijlocul lui. Ordinea şi disciplina vesticilor l-a ucis pe Dumnezeu. Viaţa spirituală înseamnă doar asumarea statutului de anarhist şi plânsul după un trecut presupus eroic. Iluminarea înseamnă să te saluţi cu ”Doamne ajută”.
Vae victis!
L-aş cita pe străbunul meu. “Taci fă, proasto, Dumnezeu e Viu, bine merci. N-are nevoie de nimeni ca să-L înveţe să ţină frâiele Universului.”
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
